timea laslavic urâtă

Ziua în care am aflat că sunt urâtă

Ea, către soț, despre mine: -Dumnezeule, cum arată! (Istenem, hogy néz ki!)

Eu, către ea: -Este vreo problemă? (Mi a gond?)

Ea, către mine, cu scârbă maximă: -Nu arăți bine! (Nem nézel ki jól.)

timea laslavic urâtă

„Conversația” asta chiar a avut loc. În octombrie, la Timișoara, în ușa unei clădiri istorice de pe malul Begăi. Planificasem o ședință foto cu Camelia Popescu. Și pentru că îmi plac ușile vechi, i-am spus că mi-aș dori, neapărat, o fotografie într-o ușă veche a unei clădiri istorice. Prima care ne-a ieșit în cale a fost ușa aceasta. Uitându-mă în urmă, cam urât maroul acesta. O nuanță apropiată celei pe care o avea sufletul femeii cu care m-am întâlnit acolo.

Ne opriserăm, deci, la această ușă, iar eu încercam să pozez. Am stat ba așa, ba așa, apoi Camelia m-a rugat să ridic un picior și să pun talpa pantofului pe perete, ca să mă surprindă și din profil. Eram reticentă, pentru că (ce treabă!) până la o anumită înălțime, peretele fusese zugrăvit recent, în galben. Lucrare de mântuială, în galben papagal, dar nu am vrut să stric zugrăveala nouă, așa că înainte de a face asta, m-am străduit să curăț talpa botinelor, și doar apoi am așezat piciorul pe perete. Am tras două-trei poze, iar atunci, a apărut un cuplu de a doua vârstă, care locuia acolo și tocmai ce a sosit acasă.

Cât timp soțul ei a învârtit cheia în ușă, femeia m-a măsurat din priviri de sus până jos. Eram sigură că va spune ceva legat de faptul că stau cu piciorul pe perete. Mă și pregăteam să îi explic că mi-am curățat talpa pantofului și am maximă grijă de zugrăveala cea nouă, nici vorbă să vreau să stric ceva.

În schimb, ea i-a spus soțului, în limba maghiară: Dumnezeule, cum arată! 

I-am răspuns în limba maghiară, ca să vadă că am înțeles ce a spus: Este vreo problemă?

Nu s-a șocat. Nu s-a rușinat. Ci s-a uitat direct în ochii mei și mi-a spus, cu o scârbă maximă și cu toată convingerea, lăsându-și jos și colțurile gurii, ca atunci când te uiți la un căcat: Nu arăți bine!

Și au intrat pe ușă.

Am rămas perplex. Am râs, dar nu era chiar râsul meu. I-am tradus Cameliei, a râs și ea. Dar ne-a trebuit, apoi, un pic de timp ca să reușim să intrăm din nou în starea necesară continuării shootingului.

Mă gândeam… Oare faptul că sunt îmbrăcată în negru, oare rujul foarte roșu, oare arăt ca Morticia…? Oare de ce era atât de scârbită de felul în care arătam? Poate a crezut că mă dau fotomodeală și era dezamăgită că nu sunt înaltă și nici nu am 90-60-90? Ce te poate face să spui așa ceva unui necunoscut și de ce ai face-o?

Noroc că mai știu câte ceva despre psihicul uman… Și totuși, conversația mi s-a întipărit adânc în mine.

Timișoara, octombrie 2020, în mijlocul unei pandemii, în vremuri atât de grele și ciudate, ne mai și spunem astfel de lucruri.

Fiți buni, este gratis.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

three × 1 =