Tribul Tagbanua din Filipine (1). Cronica unei vizite pe care nu o vom uita niciodată

Comunitatea Tagbanua pe care am vizitat-o aici ne-a primit cu brațele deschise, cu zâmbete largi și cu masa pusă ca pentru cei mai dragi dintre musafiri. Nu am mers nici noi cu mâna goală: am luat cu noi orez pentru cei mari, mingi și dulciuri pentru cei mici, iar pentru ei toți, laolaltă: o inimă deschisă. Cronica unei vizite care ne-a marcat și pe care nu o vom uita niciodată.

35 de kilometri cu mașina prin peisaje muntoase. Este plin de cocotieri și de bananieri. Ajunși la mal, parcăm mașina și verificăm să nu fie niciun cocotier deasupra ei – alte locuri, alte lucruri după care să te uiți ca să nu îți distrugă vehiculul.

Oamenii la care mergem trăiesc pe aceeași insulă cu cea pe care ne facem noi sejurul, cu toate acestea, nu putem ajunge la ei cu mașina, pentru că deși există o șosea care se apropie de ei, ea se termină la un moment dat. Așa că de la un moment dat încolo trebuie să mergem cu barca și să traversăm un mic golf. Barca o trimit după noi chiar ei: când o văd că se apropie, să leșin. Mi se pare foarte mică, iar cum eu nu știu să înot, mă tem că așa o chestie mică se va răsturna cu noi. Mă mir foarte tare când urcăm în ea cu toții. Sacii de orez rămân, totuși, la mal; bărbatul se va întoarce după orez mai târziu.

Suntem patru persoane plus localnicul cu barca. Traversăm un golf înconjurat de un peisaj superb. Apa este albastră, limpede, văd coralii, văd iarba de mare, aproape că văd fundul apei. Pe celălalt mal suntem așteptați de pastorul satului, Jhonny, un bărbat tânăr și foarte zâmbitor.

Câțiva oameni s-au adunat pe plajă, la umbra plăcută a copacilor. Copiii se joacă, fac baie în mare, sunt foarte timizi, dar după ce le tot zâmbim și ne zâmbesc și ei, se relaxează. Prima persoană căreia îi suntem prezentați este mama pastorului. Zâmbitoare, ne întreabă dacă vrem să cunoaștem cel mai în vârstă membru al comunității lor. Bineînțeles că vrem. Apare în ușa unei colibe tradiționale care se află chiar pe mal, și este înconjurată de familie.

Vreo 120 de ani are, aflăm. Sigur-sigur nu se știe, pentru că nu i s-au făcut documente la naștere, însă a povestit că în timpul Primului Război Mondial era, deja, adolescentă. A avut 11 copii, iar astăzi are 75 de nepoți. Facem poze, facem și o poză împreună.

Întrebăm despre locuitori și ni se spune că sunt 400 de votanți înregistrați aici, plus aproximativ 150 de copii. Liderul satului este pastorul; mai există și un fel de consilier local, care se ocupă de birocrație și de reprezentarea comunității în afara acesteia.

Începem să urcăm către casa lui Jhonny, iar pe drum ni se prezintă fosta biserică, o construcție părăsită care nu este folosită, pentru că această parte a satului se inundă deseori din cauza mareei. Slujbele se țin undeva în capătul grădinii pastorului, într-un fel de cort. Toți cei care locuiesc aici sunt creștini, din moment ce mare parte dintre Tagbanua au fost creștinizați deja. Aici nu este nevoie de poliție sau de ceva similar, nu sunt probleme, ne spune pastorul.

Trecem pe lângă școală, care ne surprinde: arată bine, este viu colorată și are o curte îngrijită. Aici se pot face șase clase, iar apoi, copiii merg la școală în alte localități, la internat. Pe vremea mea, mergeam pe jos, ore întregi, zilnic, până la cea mai apropiată școală, precizează Jhonny. Trecea și peste doi munți!

Niște misionari care au petrecut timp pe aici i-au efectuat un training mamei pastorului Jhonny, așadar ea este un fel de medic pentru comunitate. Ulterior aflăm că mai există și un health worker, o tânără simpatică ce apare și ea la un moment dat pentru a-i lua tensiunea unei femei în vârstă. Ne întreabă dacă vrem și noi, da, vrem, ne ia și pulsul, și în acest răstimp aflăm că răspunde pentru patru sate Tagbanua și primește de la stat o indemnizație de 2000 de pesos filipinezi pe lună, adică 165 de lei, sumă pentru care se mai și deplasează între localități. Este mămică, mai târziu o vedem alăptând.

Cum se naște aici? – întreb. Există o moașă care răspunde de comunitate, ea vine și înregistrează femeile însărcinate și la urmărește, astfel încât acestea să ajungă la spital înainte de termen și să nu nască acasă. Transferul la spital se face așa cum am venit noi: cu barca și cu mașina.

Ajungem la casa pastorului pe o potecă asemănătoare unui trail pentru drumeție, pământul este bătătorit și pe alocuri te ajută și rădăcinile copacilor care formează un fel de trepte. Trecem pe lângă case tradiționale, cu grădini micuțe, cu animale de curte. Suntem uimiți de cât de curat și îngrijit este totul, și mai ales de multitudinea de ghivece de flori care înconjoară casele. Frumosul este apreciat.

Pastorul locuiește într-o casă destul de modernă, care pentru noi arată tot ca un fel de colibă. Realizez, desigur, că cel mai probabil aceasta este cea mai mare și bună casă din sat. Să tot aibă vreo 50-60 de metri pătrați, totul este modest.

Bucătăria și camera de zi este o construcție parțial din beton, parțial din bețe de bambus așezate cam la fel de des ca la un gard. Ca și cum ar fi o parte de casă închisă și o parte ca o terasă închisă. Tavan nu există, ci doar un acoperiș din tablă și dintr-un fel de stuf. Aerul trebuie să circule, asta e ideea. Dormitorul sau dormitoarele sunt separate și sunt construcție închisă. În capătul încăperii arde focul și se pregătește masa. Noi suntem așezați la măsuța de cafea, desigur, din bambus, și ni se servește cafea. Aleg o cană cu buline.

În loc de canapeaua care este piesă centrală în livingul europeanului, aici avem la dispoziție o bancă tip colțar superbă, realizată din lemn masiv. Alături de mine sunt niște manuale școlare, le răsfoiesc. Ni se aduc niște rădăcini fierte, despre care aflăm că sunt o mâncare tradițională a Tagbanua, care pe vremuri nu mâncau orez ca garnitură pentru pește, ci doar tot felul de legume. Un misionar american a zis că rădăcina asta poate fi considerată un „superfood”, ne spune Jhonny. Este ceva ce crește pur și simplu, nu se cultivă. De altfel, Tagbanua nu sunt fermieri, ei acum învață astfel de lucruri; au fost mereu pescari și culegători. Dar vremurile se schimbă.

Într-un colț al casei este amenajat un fel de mic magazin mixt, iar cât timp noi stăm la cafea, sosesc oameni care cumpără una-alta. Timizi, nu vor să intre când văd că sunt musafiri în casă; trebuie încurajați, în același timp am impresia că au venit special ca să tragă cu ochiul. Mi-e drag de ei. La micul magazin se vând produse de îngrijire la plic, șampon și balsam Pantene și Palmolive, de exemplu, pastă de dinți Colgate, cafea ness, condimente…

Soția pastorului este foarte zâmbitoare, foarte bucuroasă de oaspeți: gătește, conversează și servește lumea venită la magazin, în același timp. Mă tot duc la ea cât timp se învârte în jurul oalelor, cer permisiunea să fac poze, o întreb una-alta, vorbim, este o prezență solară. A lucrat în Manila ca vânzătoare la mall, apoi l-a cunoscut pe cel ce i-a devenit soț și s-a mutat aici, în acest loc izolat. Cât timp a trăit în Manila, a băut cinci cafele pe zi; acum nu mai are nevoie decât de trei. Gătește și foc deschis, și pe un reșou cu butelie de gaz, pentru că pregătește mai multe feluri de mâncare.  

De afară se aud păsări, porci, cocoși, câte o găină care anunță că a făcut un ou. În casă sunt trei pisici. Niciuna nu are coada perfectă: fie este îndoită coada, fie lipsește o bucată din ea. La un moment dat, în casă intră și o găină, care este hușuită și pleacă în zbor dintr-un colț deschis, același în care gazda noastră zvântă orezul. Îi spun că așa făcea și bunica mea cu fasolea, în curte, atunci când bătea vântul. Copiii ajută și ei la gătit, sunt trimiși afară să spele oala și dau la mână câte ceva. Pisicile asistă și ele, foarte curioase.

Sub măsuța de cafea, o colecție întreagă de enciclopedii ilustrate. Răsfoim una-două volume, apoi o căutăm pe cea cu R și le arătăm România și le povestim un pic despre țara noastră. Enciclopedia este veche: în România mai este comunism.

Alin iese la țigară și mă informează că în spatele casei se întâmplă două lucruri interesante: sub un pom se joacă doi căței, iar unul dintre cei doi băieți ai pastorului confecționează un fel de cuști care urmează să protejeze dovlecii de găini. Mă duc să văd. Când revin în casă, aflu că pentru realizarea unei astfel de cuști, cel mic primește 5 pesos, ca să învețe că pentru bani trebuie să muncești. Și pentru cele 30 de minute pe zi pe telefonul mobil trebuie să facă ceva, aflăm de la pastorul Jhonny.

De trei ani încoace, pastorul are și electricitate în casă. Dar nu toată lumea din sat are așa ceva, nu toți își permit costurile. Semnal la telefonul mobil, doar pe mal, unde se prinde o antenă de pe malul celălalt.

Suntem invitați la masă, se rostește o rugăciune, mâncăm. Totul este foarte simplu și foarte delicios: pește, scoici, orez, legume. Conversația curge natural, ne simțim excelent.

Când terminăm de mâncat încep să sosească tot felul de rude, cu tot felul de pretexte, dar știm, simțim că vor, de fapt, că ne vadă. Cum între timp am învățat cum se salută în comunitatea lor persoanele în vârstă, aplicăm: se dă mâna, iar apoi, cel tânăr duce mâna celui vârstnic la fruntea sa. Este ca o binecuvântare, pentru că atunci când vin copilași, auzim că li se zice: come, bless tita Timea, bless tito Alin. Aparținătorii sosiți sunt invitați la masă și termină ceea ce noi am lăsat în urmă. Mănâncă așa cum o făceau ei dintotdeauna: cu mâna.

Alin a uitat rucsacul său pe plajă, pleacă singur să îl recupereze. La întoarcere ne povestește că s-a întâlnit cu un băiat care a venit la el, pur și simplu, i-a luat mâna și a aplicat salutul respectuos care se practică la ei. Alin l-a întrebat cum îl cheamă, apoi a înțeles că cel mic este surdo-mut și a cerut ajutorul cuiva de pe stradă ca să afle numele copilului.

După încheierea vizitei acasă la pastorul Jhonny, pe mal ne întoarcem pe un alt drum, Vedem alte case, alte poteci – la fel de îngrijite. Trecem și pe lângă niște mangrove: unde există apă sau noroi, te ajută niște scânduri; noi trecem încet, cu grijă, călcând pe mijloc, copiii din urma noastră, în fugă.

Întorși pe plajă ne așteaptă niște bărbați, unul cântă la chitară un cântec vechi într-un dialect Tagbanua vechi: Cuyonon.Este tatăl pastorului și înainte de a deveni creștin, a fost șaman.

Deocamdată, Jhonny le oferă copiilor doar una dintre mingi, iar copiii se apucă de îndată să joace baschet. Luptă pentru minge, se pricep la ceea ce fac. Cu stupoare observăm că au un teren de sport betonat, pare că sportul ocupă un loc important în viața lor. Iar baschetul este cel mai popular sport în Filipine.

De altfel, probabil și datorită dietei sănătoase, bazate pe pește, legume și orez, toată lumea pare foarte sănătoasă. Nu am văzut oameni obezi, cât despre dinți… Aparent cu toții au dantura completă, iar dinții lor sunt mult, mult, mult mai albi ca ai mei, deși eu numai ce mi i-am albit chiar înainte de acest concediu – pe mulți bani.

Mingile și dulciurile aduse nu sunt distribuite acum, ci a doua zi, duminică, atunci când întreaga comunitate va fi prezentă la biserică și se vor putea bucura cu toții de cadourile noastre. Terenul de sport se află în locul în care poate fi prins semnal – două fete preadolescente butonează aici la un mobil și își fac poze una alteia. Observ că postează pe social media, le întreb dacă vor să ne împrietenim pe Facebook, desigur sunt bucuroase, așa că o facem pe loc. Sunt foarte timide, dar zâmbesc larg. Stăm la umbră și povestim. Aproape toată lumea vorbește engleză.

Suntem serviți cu buko, adică nucă de cocos proaspătă, verde. Ni se aduce și pai. Se cântă: ba bărbații, ba fetele, ba copiii. Pe mal, câini peste tot: dorm la umbră. Sub copac, un porc legat. Apare un pescar cu un pește imens, observând cu suntem curioși, Jhonny le cere să ne lase să îi facem poză capturii, o și ține în brațe pentru noi. Un bărbat vopsește o barcă la umbra unui copac.

Timpul se scurge foarte repede, iar noi trebuie să ne luăm la revedere. Înainte de plecare, o rugăciune pe mal: ne punem în cerc, iar pastorul rostește câteva cuvinte în limba lor, nu în Tagalog, limba oficială a țării, ci un dialect al Tagbanua. Momentul este foarte intim.

Am mai fi putut întreba atâtea, dar nu poți cuprinde totul într-o scurtă vizită. Despre ce erau cântecele? Cum a fost cu șamanismul? Ce gândesc ei despre naștere, despre viață, despre moarte, ce rituri și ritualuri au, ce au mai păstrat din vremurile de dinainte de creștinare? Nu am ajuns nici la cimitir… Ce s-a întâmplat cu vechile lor tradiții și obiceiuri originale, cât s-a păstrat? Care sunt problemele comunității? Simțim în mod clar că abia dacă am zgâriat suprafața.

Pe drumul de întoarcere discutăm impresiile cu prietenul nostru filipinez din Coron, cel care a aranjat vizita noastră, spunându-i pastorului pur și simplu că dorim să îi cunoaștem. De la el aflăm că șamanul – pe vremea când era șaman – obișnuia să meargă într-un anumit loc din mangrove, unde se încărca energetic lângă o piatră imensă. După ce a trecut la creștinism, a mai revenit în acel loc… dar piatra dispăruse. Adică dimensiunea aceea diferită în care avea loc recharging-ul său dispăruse, ne spune prietenul nostru. Tot de la el nostru aflăm că aceasta este una dintre cele mai educate comunități Tagbanua: cum pastorul satului a studiat și la oraș, mai exact, la Manila, asta se simte. El nu este „doar” un pastor, este un adevărat șef al comunității. Ce înseamnă un lider educat și implicat, mă gândesc. Ce diferență uriașă poate aduce!

Cum să formulez eu, acum, o încheiere? Spunându-vă că așteptările mele au fost altele și au fost mult depășite? Că da, am cunoscut o comunitate foarte simplă, dar mult, mult mai evoluată decât am crezut, deși cu un stil de viață apropiat de cel al bunicilor și străbunicilor noștri, și nu de al celor contemporani cu ei și care locuiesc în locuri care nu sunt izolate? Trăiesc simplu, dar cu toții păreau extrem de educați și ancorați în realitate, erau zâmbitori, aparent fericiți și sănătoși… Am cunoscut o comunitate închegată. Vremurile se schimbă și pentru acești oameni, electricitatea a ajuns și în satul lor, iar semnalul de mobil devine tot mai puternic. Sigur că nici comunitățile acestea nu mai pot rămâne așa, ca pe vremuri, schimbarea și evoluția sunt naturale și normale. Însă cei care au mai avut, care mai au ocazia să fi văzut aceste comunități tradiționale, sunt niște privilegiați. Și a fost și este important ca lucrurile să fie documentate pentru posteritate.

***

• Am plecat de la specific și voi ajunge și la general. În următorul articol vă voi povesti mai multe despre acest trib ancestral al Filipinelor, tribul Tagbanua.