În timpul concediului nostru petrecut pe insula Busuanga din Filipine am vizitat o comunitate Tagbanua, o comunitate tribală care în unele cazuri încă mai trăiește destul de izolat și tradițional. Oamenii aceștia au și o insulă ancestrală cu rol de capitală a lor, o insulă asupra cărora au control total și pe care nu prea există acces pentru cei „din afară”, decât în anumite zone pe care le-au deschis chiar ei publicului și pe care le și administrează. Mi-am propus să vă spun, pe scurt, povestea acestor oameni.
Tribul Tagbanua (scris și Tagbanwa) este unul dintre cele mai vechi grupuri etnice din Filipine, care locuiește mai ales în centrul și nordul insulelor Palawan. Potrivit unor cercetări, membrii săi ar putea fi descendenți ai Tabon Man, ceea ce înseamnă că sunt unii dintre locuitorii originari ai Filipinelor. Insula lor ancestrală asupra căreia au control total este insula Coron, o insulă vecină cu cea pe care ne-am petrecut noi concediul și pe care am ajuns și noi să vizităm două lacuri și două plaje deschise publicului, toate administrate de către membrii comunității.
(Aici trebuie să fac niște precizări care să vă lumineze în legătură cu zona în care am fost. Insula din zona Palawan pe care am fost noi în vacanță se numește Busuanga, însă insula în sine este împărțită în două zone distincte: una se numește tot Busuanga, iar cealaltă, Coron. Pe jumătatea care se numește Coron există o localitate numită tot Coron – aici am fost cazați noi. Iar în imediata vecinătate a insulei Busuanga, foarte aproape de orașul Coron, se află insula Coron, insula comunității Tagbanua. Nu știu de ce este așa de complicată treaba, la început am fost și eu foarte confuză. În continuare, când scriu Coron, mă refer la insula ancestrală a tribului, o insulă stâncoasă, foarte spectaculoasă.)
Revenind la Tagbanua, în funcție de zona geografică în care locuiesc există două clasificări majore. Central Tagbanua locuiesc în zonele de coastă de vest și de est din centrul insulelor Palawan (mai ales în Aborlan, Quezon și Puerto Princesa). Calamian Tagbanua, pe de altă parte, locuiesc pe coasta Baras, insula Busuanga, insula Coron și în unele părți din El Nido. Aceste două subgrupuri Tagbanua vorbesc aceeași limbă, dar cu un ton și o pronunție diferite; de asemenea, au obiceiuri diferite.
Istoria lor oficială a început în 1521, când navele lui Magellan au acostat în Palawan pentru a face rost de provizii. Cronicarul lui Magellan a consemnat, atunci, că era vorba de un trib de vânători și pescari (vânau cu săgeți groase, din lemn). Membrii săi purtau bijuterii din cupru, credeau în niște zei și practicau ritualul blood compacting. În urma colonizării Filipinelor de către spanioli, astăzi majoritatea Tagbanua sunt creștinați și oamenii au renunțat la o parte dintre credințele și obiceiurile lor vechi.
Menționez câteva dintre zeii vechi ai Tagbanua. Mangindusa: zeitatea cu cel mai înalt rang, zeul cerurilor și cel care pedepsește răul; Bugawasin: soția lui Mangindusa; Dibuwatanin: mesagerii lui Mangindusa; Magrakad: un zeu de la miezul zilei, aflat de cealaltă parte a soarelui, dă căldura care întreține viața; Bulalakaw: zboară-călătorește printre nori pentru a ajuta oamenii; Polo: zeul binevoitor al mării, al cărui ajutor este invocat în perioadele de boală; Sedumunadoc: zeul pământului, cel care conferă o recoltă bună; Amyan: vânturile calde și uscate de nord-est; Diwata Katamyan: invocat atunci când sezonul ploios durează prea mult și este nevoie de vânturile Amyan calde și uscate; Salakap: spiritele bolilor epidemice care sosesc odată cu vânturile de nord-vest…
În urmă cu peste un deceniu, soțul meu Alin a vizitat de două ori insulă ancestrală Tagbanua, insula Coron. A avut șansa să cunoască tribul și să îl cunoască chiar pe regele lor. A fost în cele două sate Tagbanua de pe Coron: Banuang Daan și Cabugao, respectiv două dintre cele două lacuri deschise publicului dintre cele trei care există pe această insulă. A petrecut o noapte pe insulă, într-o colibă. Oamenii Tagbanua locuiesc în niște colibe din bambus cu acoperiș din frunze de anahaw, în sate compacte de 50-500 de persoane, deseori fără curent electric.
Acum, când am ajuns și eu în zonă, am vizitat din nou cele două lacuri: lacul Kayangan și lacul Barracuda, ambele de o frumusețe deosebită, dar mult prea aglomerate acum în urma deschiderii lor în fața turismului. Alin mi-a povestit cât de liniștite erau locurile acestea, ce atmosferă fantastică aveau; acum, o duzină de bărci sunt oprite la mal concomitent. Și din păcate este permisă și îmbăierea în lacuri. Sunt 70% apă dulce, și restul apă sărată, sunt foarte limpezi și sunt înconjurate de niște stânci monumentale. Dar oamenii par să nu aprecieze cu adevărat locul…
Au fost construite trepte (din lemn și din beton) pentru un acces mai bun la lacuri, iar în vreme ce pe drum poți auzi cântec de păsări și tot felul de alte sunete ale naturii (pentru că lumea este atentă pe unde pășește și are și are suflul pierdut din cauza urcușului și coborâșului), odată ajunși la lac, oamenii au impresia că sunt pe un fel de ștrand și țipă și vorbesc tare, distrugând complet atmosfera celor două lacuri care pe vremuri au fost lacuri sfinte. Asta deși panourile amplasate solicită păstrarea liniștii…
Oamenii nici măcar nu par să știe despre ce insulă este vorba, nu au cunoștințe despre trib și etc. – dar nu este doar vina lor, nici agențiile care organizează aceste tururi nu le explică nimic care să îi ajute să priceapă în ce loc deosebit se află. Practic, în timpul turului ți se spune doar că… acum vom opri pentru a vedea două lacuri de pe această insulă și că purtarea vestei de salvare este obligatorie pentru îmbăierea în lac. Nimic mai mult. Și cum turistul obișnuit are obiceiul de a fi ignorant…
Așadar din punctul acesta de vedere, vizitarea celor două lacuri m-a dezamăgit. Alin mi-a povestit că a aflat chiar de la regele lor cum consiliul de bătrâni alături de care guverna acesta poporul Tagbanua a decis, din considerente financiare, să deschidă turismului două dintre cele trei lacuri de pe insulă. Pentru a putea face asta, Tagbanua au făcut niște ritualuri pentru a muta zeii din cele două lacuri. Cel de-al treilea lac, lacul Cabugao a rămas un lac sfânt, la care cei de afară nu au acces și pe care aceștia nu îl pot vedea.
Inițial, tribul nici nu și-a dorit turism pe această insulă. La un moment dat, în zonă s-a dorit construcția unei telecabine între orașul Coron de pe insula Busuanga și insula Coron a comunități Tagbanua. Atunci, membrii tribului distrugeau noaptea tot ceea ce se construia ziua. Asta până în momentul în care autoritățile au înțeles că este vorba de un „nu” hotărât. Și au oprit lucrările. A urmat, apoi, și recunoașterea oficială a faptului că acest loc aparține celor care locuiesc acolo și că membrii comunității trebuie să poată dispune de locul lor ancestral.
Acum, insula este administrată de către tribul Tagbanua, după ce în 1998, în urma eforturilor depuse de către comunitate și regele lor, a fost obținut un așa-numit Certificate of Ancestral Domain Title (CADT). Asta înseamnă control total al comunității asupra insulei sale ancestrale: asupra a 22 000 de hectare de pământ și mare, adică asupra insulei și a apelor ce îl înconjoară. Acest CADT oferă Tagbanua dreptul de a gestiona zona și de a-și păstra bogatele resurse marine și terestre. De exemplu, Tagbanua pescuiesc într-un mod care ajută la conservarea biodiversității: țintesc doar câte o singură specie la un moment dat, în funcție de momentele anului etc.
Tribul Tagbanua din Coron a fost primul trib din Filipine care a înaintat o cerere legală formală pentru control asupra „apelor lor ancestrale.” Inițiativa a devenit, apoi, prima pe care guvernul a și recunoscut-o. Domeniul ancestral al insulei Coron aparținând poporului Tagbanua a fost condus până de curând de HM Apo Kudol I, Tribal Chieftain Rodolfo Aguilar, asistat de consiliul său de bătrâni; acum, comunitatea are un lider nou, despre care nu prea avem informații.
Cu peste un deceniu în urmă, Alin a avut ocazia să îl cunoască personal pe Rodolfo și să stea de vorbă cu el ore întregi despre tot felul de lucruri. Este un șef de trib modern, îmi povestea Alin, vorbește perfect engleza și are telefon mobil. După ce Alin s-a întors acasă, au mai ținut legătura o vreme prin mesaje, apoi după un mare taifun care a avut loc în zonă (taifunul Yolanda), legătura cu el a fost pierdută, nici măcar nu știam dacă mai trăiește. Acum, când am ajuns împreună în zonă, am tot întrebat de el. Și în final am reușit să îl găsim.
Informațiile erau foarte contradictorii, ni se spunea că este aici, că este dincolo, că este în Banuang Daan, că este în Coron… și tot așa. Într-un final, am obținut informația corectă de la un amic mai informat (care a și trăit doi ani pe insula Coron) și astfel am avut și eu ocazia să îl cunosc pe Apo Kudol. Am aflat numele satului în care se afla (la niște rude) și i-am făcut o vizită neanunțată. Ne-a primit. Am închiriat o mașină cu șofer, am tot oprit pe drum și acesta a tot întrebat oamenii unde îl putem găsi pe Rodolfo – fără ajutorul lor nu am fi reușit, căci era un loc foarte izolat și ascuns, aflat în afara localității. Trecut în urmă cu puțin timp printr-un atac cerebral, Rodolfo este slăbit, însă impresia pe care mi-a făcut-o a fost, oricum, una foarte puternică.
Să tot aibă vreo 80 de ani – nu se știe exact, pentru că nașterea sa nu a fost înregistrată oficial, însă povestea că s-a născut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Este mic de statură, ca mai toți Tagbanua, și are o privire foarte blândă. I-am povestit, printre altele, că am fost la cele două lacuri, iar el ne-a spus că nu este mulțumit de nivelul de calitate al serviciilor de acolo, însă nu a dezvoltat ideea. Nu am insistat nici noi să aflăm despre ce nemulțumire era vorba mai exact, deși am fi fost curioși. Am schimbat câteva vorbe, am înmânat cadourile aduse pentru familia sa și ne-am luat rămas bun, poate pentru totdeauna…
Peste câteva zile, cu ajutorul unui alt amic, am avut șansa să vizităm o comunitate Tagbanua care locuiește pe aceeași insulă pe care eram cazați și noi. Despre vizita aceasta am scris aici.
*
În timpul concediului petrecut în Filipine, plajă am făcut cel mai adesea taman pe insula Coron a tribului Tagbanua. Am închiriat bărci care ne-au purtat până la niște plaje mici, de o frumusețe rară, administrate de Tagbanua, unde taxa de intrare o achitam chiar la un membru al comunității.
Una dintre aceste plaje se numea Banol Beach. Cealaltă era atât de micuță, că nici denumire nu avea pe Google Maps. Ambele erau foarte serene și liniștite, cu nisip fin, alb (praf de scoici, de fapt) și ape complet limpezi, de un albastru incredibil și mulți corali sănătoși, frumoși, colorați, plini de viață.
În acest secol XXI, comunitatea Tagbanua este schimbată, dar în multe aspecte ale vieții rămâne o comunitate tradițională. Se adaptează și ei vremurilor; curentul electric începe să ajungă și la comunitățile lor mai izolate (pe insula Coron, încă nu, deși unii au instalații solare), unii au telefoane mobile și conturi pe Facebook. Fiind, inițial, vânători-culegători-pescari, astăzi învață să devină și fermieri. De la un amic de-al nostru care la ferma sa organică organizează și cursuri am aflat că se depun eforturi pentru ca membrii comunității să învețe să cultive diverse și să crească animale. Când am fost să vedem ferma (voi scrie și despre asta), câțiva Tagbanua numai ce au absolvit o astfel de pregătire, iar comunitatea pe care am vizitat-o în satul lor beneficiază de animale de curte tot de la această fermă, într-un sistem de plată prin rate, fără dobândă.
Diminețile vezi oamenii aceștia cum traversează apele dintre insula ancestrală și orașul Coron, cu bărcile lor (mai mari sau mai mici), pentru a vinde diverse în piață. Unele bărci nici măcar nu au motor, ci doar vâsle, dar oamenii se mișcă pe ape cu o mare naturalețe. Sunt mari experți și în free diving, dar și în cățăratul pe stânci (fără niciun mijloc de siguranță!), de unde culeg niște cuiburi de păsări pe care le vând chinezilor pentru sume mari de bani, acestea fiind considerate delicatese.
Au control total asupra insulei lor ancestrale, Coron; inclusiv asupra turismului, de pe urma căruia beneficiază însăși comunitatea. Deschid în fața celorlalți doar ceea ce doresc să deschidă și își administrează singuri plajele publice. Pentru asigurarea viitoarelor generații și evitarea problemelor de consangvinitate, Tagbanua din satele izolate își caută perechea în alte zone, iar educația copiilor pare să fie foarte importantă; până la urmă, ei sunt viitorul comunității.
*
Fotografiile care urmează au fost realizate de Alin, în 2010 și 2011, atunci când a vizitat două sate Tagbanua de pe insula Coron: Cabugao și Banuang Daan. Acum, când am fost în zonă, am lăsat la o cunoștință locală o selecție din fotografiile realizate atunci, pentru ca ele să ajungă la comunitate.
*Unele informații din acest articol provin de pe Wikipedia. Mai multe despre Tagbanua, aici și aici.
2 thoughts on “Tribul Tagbanua din Filipine (2). O comunitate tribală în secolul XXI”