Auzind despre planurile noastre, rudele ne întrebau: dar ce vreți să faceți acolo? Noi spuneam, cumva în glumă, că facem un fel de „cultural & heritage trip”, apoi explicam că vrem, pur și simplu, să aruncăm o privire asupra satului. În final însă, dacă ne gândim bine, ceea ce am făcut chiar asta a fost, un „cultural & heritage trip” – chiar dacă sună pompos și chiar dacă Tormacul nu este, absolut deloc, un loc turistic, sau în care ai avea de văzut ceva deosebit. Cu toate acestea, am găsit suficiente lucruri interesante și am rămas cu o amintire foarte plăcută!
Tormacul este un sat preponderent maghiar, aflat la aproape 40 de kilometri de Timișoara, la capătul județului – de altfel, însăși denumirea sa în limba maghiară face referire la „capăt”. În familia noastră se spunea, deseori, că Tormacul se află acolo unde D-zeu spune noapte bună lumii, haha! Nu are, neapărat, vreun farmec, dar noi ne-am dus acolo cu inima deschisă. Am ales să mergem acolo miercuri dimineața, căci am auzit că atunci are loc piața săptămânală, unde se vând inclusiv vechituri.
Bineînțeles că m-am lipit, repede, de o vază pentru colecția mea; am cumpărat și niște legume, precum și o mușcată cu frunze mai deosebite, în formă de stea. Am cumpărat o cafea de la birtul din sat, unde am încercat să aflăm dacă își mai aduce aminte cineva de bunicii noștri, însă ne-am dat seama că aceste întrebări sunt sortite eșecului – ei doi au plecat din Tormac în urmă cu extrem de multă vreme, și cum nu prea au mai revenit în sat, nu avea cum să îi mai cunoască cineva, nici măcar dintre cei mai bătrâni. Singurul lucru care „rings a bell” prin sat este numele de familie, însă asta este tot.
Tare bine ne-a părut că ne-am furișat înăuntru, întrucât în interior am descoperit și o mică expoziție de fotografii locale vechi. Le-am analizat cu atenție, nu am descoperit rude, dar ne-a făcut oricum plăcere să vedem cum arătau tormăcenii pe vremuri. De altfel, vreau să vă împărtășesc că femeile din Tormac purtau, pe vremuri, fuste din catifea, peste care așezau un șorț. Recent am primit cadou de la o prietenă o fustă de catifea, și chiar am râs, spunându-i tatălui mei: na, am și eu fustă de tormăceancă!
În biserica aceasta a fost botezată atât bunica mea, cât și fratele ei – care este bunicul verișoarei cu care am făcut excursia, și care mai trăiește. Mai mult decât atât, aici au fost botezați și o străbunică de-a mea și un străbunic de-al meu din partea mamei – precum și o serie din generațiile de mai sus. Istoria familiei mele cu Tormacul s-a încheiat atunci când bunica s-a măritat la Moșnița Nouă, ocazie cu care de la Tormac au plecat și părinții ei, așa cum și fratele ei s-a mutat tot la Moșnița.
Bunica mea, Győri născ. Szűcs Erzsébet s-a născut în 1935, în Tormac. A plecat de acolo în 1957, când a avut loc nunta sa, așadar pot spune că lipsea din peisajul tormăcean deja de aproape 70 de ani – cum să o mai cunoască cineva acolo, cum să își mai aducă aminte cineva de ea? Chiar n-are cum. Casa în care s-a născut și în care a locuit nu mai există, din păcate; cu toate acestea, am încercat împreună cu verișoara mea să identificăm măcar locul în care s-a aflat, însă nu am reușit.
Am văzut, în schimb, școala la care probabil că a mers (a doua fotografie din galeria de mai sus), monumentul pe care se regăsește numele stră-străbunicului meu, căzut în Primul Război Mondial și îngropat într-un mormânt comun, în apropiere de Vatra Dornei (ultima fotografie din galeria de mai sus), precum și gara aflată în paragină totală și care apărea în multe dintre poveștile bunicii mele. Bunica mi-a relatat cum tatăl ei a fost luat prizonier în cel de-al Doilea Război Mondial și trebuia să ajungă la ruși, dar l-au dus numai până la Focșani, iar apoi a venit amnistia și astfel s-a întors acasă. Bunica și mama ei, străbunica mea, mergeau în fiecare zi la gară și așteptau sosirea lui.
Împreună cu verișoara mea ne-am plimbat prin sat și am tot oprit și am fotografiat căsuțele vechi, mai tradiționale. Casele bănățene se află foarte aproape de sufletul meu și îmi place să le fac poze cât timp mai există și mai sunt neschimbate. Ni s-au aruncat câteva priviri curioase de după perdele; îmi și imaginez ce s-or fi gândit oamenii, ce facem noi acolo, ce tot fotografiem? Însă nu ne-a întrebat nimeni 🙂
Am descoperit și o casă chiar deosebită, zugrăvită în albastru și alb, aflată pe strada principală, cea mai frumoasă casă din Tormac – am spus atât eu, cât și verișoara mea, Nico.
Tare plăcută ieșire a fost, Tormacul e un sat liniștit, tihnit, destul de tradițional, vremea era excelentă… Din păcate, ne-a scăpat faptul că în localitate funcționează și un mic muzeu, astfel că ne-am propus să revenim. Vă voi povesti, atunci, mai multe despre acest loc, căci istoria sa nu este, nici pe departe, una plictisitoare.
