Vasele sunt vechi de 150 de ani, datează din 1870 și mi s-a spus că au reprezentat „Stafirung”-ul Renátei Dadányi de Giulvăz: aceasta le-a primit cadou atunci când s-a măritat. În aceeași vitrină se regăsesc și două romane scrise de György Dadányi, fratele Renátei – volumele îmi aparțin de asemenea, fiind cumpărate dintr-un anticariat din Budapesta.
Este vorba despre domnul István Kecskeméti (despre care am scris aici), care a fost nepotul doamnei Renáta Dadányi de Giulvăz. Atunci când l-am cunoscut eu, în 2020, am fost extrem de bucuroasă să intru în legătură cu el și să depănăm amintiri despre o perioadă demult apusă, pe care el o cunoaște și pe care eu nu am avut ocazia să o cunosc – decât din povestirile familiei mele.
Atunci când muzeul mi-a făcut această propunere, am rămas fără cuvinte. Apoi am spus „da”.
Povestea stră-străbunicii mele
A locuit chiar acolo, cu familia Dadányi, și venea acasă, la Nadăș, doar vara, pentru câte trei săptămâni – nepoții îi spuneau „buni de la oraș”. Familia mereu i-a cerut stră-străbunicii mele să îi gătească și ei ceea ce gătea familiei Dadányi. Ea niciodată nu a găsit, însă, nimic din ceea ce le gătea nobililor, ci spunea: Lăsați, alea-s mâncăruri pentru burți domnești!
István Kecskeméti, nepotul doamnei Renáta, și fratelui acestuia, Péter au cunoscut-o și mi-au relatat că îi spuneau „Erzsi néni”, că era micuță și firavă, dar foarte vioaie, și că au îndrăgit-o. Ea este menționată și în autobiografia lui István Kecskeméti, unde vorbește despre ea atunci când descrie conacul bunicii: bucătăria era amenajată în subsol, iar acolo, stră-străbunica mea a gătit pentru numeroșii musafiri de vază ai familiei, dar și pentru militarii ruși staționați pe la ei, și pe care familia Dadányi a trebuit să îi hrănească în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
Mătușa mea, sora tatălui meu, a mai cunoscut-o pe doamna Renáta. Mătușa mea mi-a povestit cum, într-o zi, pe la sfârșitul vieții doamnei Renáta, au vizitat-o împreună cu bunica mea paternă (stră-străbunica mea nu mai trăia) și i-au cerut împrumut caietul de rețete al familiei Dadányi, pentru a copia rețetele. Astfel, eu mai am și acum, în casă, un caiet care include rețete de la familia Dadányi!
Revenind la stră-străbunica mea, așa cum apare și în descrierea vieții sale, pregătită de mine și afișată la muzeu, în 1900 ea s-a căsătorit cu József Benda. Primul lor copil – tot József – a fost străbunicul meu, iar fiica acestuia, Piroska a fost bunica mea paternă. Am crescut cu poveștile pe care bunica mea mi le spunea despre familia Dadányi. Din păcate, eu nu am fost foarte atentă, pe vremuri acest subiect nu mă interesa atât de mult, astfel că multe lucruri le-am uitat…
În 1907, soțul József Benda a decis să își încerce norocul peste Ocean: a urcat într-un vapor la Fiume (acum, Rijeka), iar în 19 septembrie 1907 a acostat la New York. Peste câțiva ani s-a mai întors acasă, unde avea deja trei fii: pe străbunicul meu, József, primul născut (n. 1900), pe János (n. 1902) și pe Sándor (n. 1904). Fotografia de mai jos – care acum se află în vitrină, la muzeu – a fost realizată cu ocazia vizitei sale acasă și îl înfățișează alături de soție și de cei trei copii. Cel mai înalt dintre ei este străbunicul meu.
Poveștile din familie spun că motivul pentru care s-a întors acasă a fost pentru a lua soția și copiii cu el. Le-a spus că este bine în S.U.A., dar stră-străbunica mea nu a vrut să părăsească locurile natale. Așa că stră-străbunicul meu a plecat iar singur, a doua sa intrare în S.U.A. fiind înregistrată la data de 8 februarie 1914. De data aceasta, a pornit la drum din Hamburg. Nu s-a mai întors niciodată – a venit războiul, vremurile s-au schimbat, granițele s-au retrasat, astfel că stră-străbunica mea a rămas să locuiască și să lucreze la familia Dadányi.
Eu sunt mândră de ea, pentru că a fi bucătăreasa unei familii nobile nu era puțin lucru, iar faptul că a rămas alături de această familie timp de peste o jumătate de secol, înseamnă, cred, că a avut mari calități profesionale și umane. Nu îl judec nici pe stră-străbunicul meu, care s-a recăsătorit în statul Michigan, căci noi nu știm exact ce și cum a fost, în plus, și-a ajutat familia toată viața: a trimis mereu bani de peste Ocean și a ajutat la ridicarea unei case pentru ea.
Expoziția „Între memorie și uitare: Familii nobile din Banat în perioada modernă” de la Muzeul Național al Banatului are loc în mansarda B1 de la Bastionul Theresia și poate fi vizitată de miercuri până duminică, între 10-18, până în primăvară.
