În 2017, pe când locuiam în Austria, vecina noastră și-a cumpărat o căsuță la munte. Sabine este austriacă și de altfel chiar s-a născut la munte, la Schladming. Deși s-a mutat în capitală, unde lucrează la aeroport, muntele a rămas marea ei dragoste. Așa că la un moment dat s-a hotărât să își caute o căsuță la munte, undeva mai aproape de Viena. Iar alegerea ei a fost o proprietate aflată în apropiere de orășelul Leoben din Stiria. Când am vizitat și noi căsuța, am vorbit despre niște lucruri care acum sunt de o mare actualitate. Și vreau să vă povestesc, neapărat.
O idee minunată: ca la pensie să te retragi la munte
O idee care mi-a plăcut deosebit de mult. Aceea de a te retrage la munte. Cumpărarea acestei case de la Leoben a fost o decizie venită după ce vecina noastră a împlinit 50 de ani, ideea fiind aceea de a se retrage, la pensie, aici. Totodată, până atunci, casa trebuia să se afle suficient de aproape de Viena, încât să poată fi accesibilă în weekenduri. Leoben se află la nici două ore de Viena. Alegere, deci, perfectă din punctul acesta de vedere. În plus, deși se află într-o zonă de munte foarte liniștită, în care vecinii sunt departe de tot, locul se află, totuși, aproape de un orășel cu 25 000 de locuitori: Leoben. Mă gândesc, aici, la lucruri ca acces la servicii medicale, de exemplu.
Casa nu a fost scumpă. Chiar affordable, aș zice. Dar adevărul este că, în ceea ce privește prețul, o casă la munte poate costa oricât. Dacă este mai mică și are nevoie de renovări mari, nu costă atât de mult. Dacă este mai mare și se află în stare excelentă, prețul este mult mai mare. Sabine a ales o căsuță mai mică și care avea nevoie de renovări, pe care le-a făcut ea, singură, cu cele două mâini ale sale. Timp de multe săptămâni, aceasta a fost ocupația ei din weekend: conducea până la Leoben și lucra la casă.
În primăvara lui 2018, ne-a invitat să vedem casa. Am ajuns acolo într-o după-amiază de sâmbătă. Am rămas cu gura căscată. O zonă superbă, o casă de pe terasa căreia, ce mai, de la ferestrele căreia ți se așterne în față un peisaj de vis. O casă austriacă tradițională, de munte, cu balcon din lemn, în fața căreia se află o vale și niște munți, iar în spatele ei, o pădure. Liniște și aer curat. Vis!
Am stat de vorbă pe terasă și am băut vin alb de la Cramele Recaș. Mlădița – Fetească Regală este vinul românesc preferat al lui Sabine. Seara am făcut pește la grătar și am dormit acolo. Dimineața am luat micul dejun tot pe terasă, bucurându-ne de aerul curat din zona Leoben.
Ceea ce vreau să vă povestesc, însă, este că atunci a avut loc o conversație care mi s-a întipărit adânc în minte și care acum este de o actualitate super mare.
De câtă siguranță avem parte, de fapt, în zilele noastre?
Sabine ne spunea, atunci, că această casă retrasă reprezintă, pentru ea, siguranța. Ne explica planul ei de a deveni, în timp, self-sufficient.
Vreau să am o mică grădină în jurul casei, unde să produc legumele ce-mi sunt necesare, a spus. La pensie mă pot ocupa și de albine, să am mierea mea. Am aici un pom sau două, pot culege și fructe de pădure, din care pot face gemul meu. Pot culege plante medicinale pentru ceai. În curte am o sursă de apă de la un izvor. Vreau să cumpăr și să montez niște panouri solare, pentru a avea curent și apă caldă dintr-o sursă regenerabilă. Pentru a mă încălzi iarna, lemne de foc am, la o adică, chiar aici, în pădure. Iar vara, aici chiar nu mori de cald, nu te afectează canicula din orașe și nici nu ai nevoie de aer condiționat.
Nu se știe, niciodată, ce vremuri vin, zicea. Orice s-ar întâmpla în lume, aici aș fi în siguranță și aș avea ce mânca, ce bea, aș avea curent și încălzire, fără să depind de stocurile din magazine sau de munca de la o centrală eletrică.
Nu am râs deloc. Dimpotrivă.
Și deși mi se părea că o eventuală foamete sau cine știe ce nenorocire este foarte puțin probabil să se întâmple, ceea ce trăim acum ne arată că, totuși, siguranța în care suntem (ne simțim) noi, acum, nu este chiar așa de mare.
Gândiți-vă numai la faptul cum de pe rafturile magazinelor drojdia a dispărut. Deja de peste o lună. Suntem obișnuiți să avem totul la îndemână, la supermarke. Și nu ne putem imagina o situație în care la magazin să nu găsim ceea ce căutăm. Iată, însă, că o epidemie, și mai cu seamă o pandemie, poate veni cu niște efecte inimaginaile.
S-a și discutat, deja: dacă se opresc importurile (și sunt mii de motive pentru care pot exista perturbări în transporturi), câtă vreme, cât de bine ne pot aproviziona sursele interne?
Nu vreau să vă sperii, deloc, vreau doar să cădem puțin pe gânduri. Depindem.
Dacă un produs nu mai ajunge, dintr-un motiv sau altul, pe rafturile magazinelor, pur și simplu nu vom mai avea acel produs. Dacă rafturile se golesc, din orice motiv, cam cât stoc avem acasă?
Pe vremea bunicii mele aveam vacă, deci aveam produse lactate. Aveam porci, deci aveam carne. Aveam găini, deci aveam carne și aveam ouă. Aveam grădină, deci aveam legume și fructe. Și zacuscă și gem. Bunica făcea săpun de casă. Și așa mai departe…
Acum, realitatea este că dacă nu ar mai funcționa supermarketul, jumătate dintre noi nu ar avea acasă un stoc de mâncare nici măcar pentru o săptămână. Dacă dispunem de o cămară, poate mai avem acolo o zacuscă, o șuncă, un bidon de untură. Dar dacă nu avem?
Dacă suntem obișnuiți să cumpărăm câte ceva proaspăt la fiecare 3-4 zile, sau o dată pe săptămână, cât stoc avem acasă? Nimeni nu mai are congelator mare. Pentru ce să și ai și pentru ce să consume curent? La cel mult câteva sute de metri ai un supermarket, de unde poți cumpăra ceva proaspăt, oricând.
Ce facem dacă dintr-un motiv sau altul se ia curentul? Poate apărea orice fel de shortage. Fără curent nu prea mai funcționează nimic. Și nici fără internet. Și revenind la congelator, dacă nu ai curent, se duce naibii tot conținutul, în doar o zi sau două.
Dacă nu mai vine încălzirea pe țeavă sau nu mai vine gazul de la ruși, cine mai are acasă o sobă, să își facă un foc în casă?
Sunt lucruri la care trebuie, cred eu, să ne gândim un pic. Confortul este minunat, da. Dar și ceva ce se poate termina într-o clipă.
Cred că nu ne vom întoarce niciodată la cum a fost. Nu cred că vom face săpun de casă și unguent din gălbenele, noi, acasă! Însă cred că am putea să mai păstrăm câte ceva din cunoștințele vechi. Și, mai ales, cred că nu ar trebui să ne simțim în prea mare siguranță. Pandemia asta ne-a arătat cât de vulnerabili și cât de dependenți suntem.
Poate că nu ar fi rău ca cei care au un mic petic de pământ pe lângă casa lor, să cultive acolo ceva. Sigur că este foare greu atunci când ai și un loc de muncă. Dar cultivarea unei grădini foarte mici chiar este posibilă. Nu strică două-trei găini la o casă, de la care să ai niște ouă proaspete. Să nu uităm cu totul unde și cum cresc plantele, cum se sacrifică o găină. Să mai știm cum se pot stoca peste iarnă niște provizii, ce metode există pentru asta. Să mai știm cum se face un aluat.
Bunicii și părinții generației mele dețineau o serie de cunoștințe care nouă ne lipsesc cu desăvârșire sau în mare parte. Generației și mai tinere ca a mea, cu atât mai mult.
Vreau doar să vă invit să cădeți un pic pe gânduri. Acum este cel mai potrivit moment pentru asta. 🌱❤️
*
În încheiere vreau să vă arăt, atât cât se poate, de ce spectacol extraordinar al naturii am avut parte la Leoben. Nu am mai văzut, niciodată, așa ceva! Totul era plin de polen. Se vedea, efectiv, când arborii eliberau polenul în aer. Mai ales în lumina după-amiezii, vizual era ceva fenomenal. Am filmat un pic și vă las imaginile aici:
