Desculță prin Timișoara. File de poveste de la „generala unu”

Am făcut clasele I-VIII la Școala Generală Nr. 1 din Timișoara, una dintre cele mai vechi școli din oraș. Am început clasa I în 1989, în vremea comunismului, și am terminat-o în 1990, după căderea acestuia. Am învățat opt ani într-o clădire extrem de dărăpănată, unde existau multe lipsuri, dar am niște amintiri foarte plăcute din perioada aceea. Școala aceasta, căreia vechii timișoreni îi spuneau „Pipoș”, mi-a rămas adânc întipărită în minte.

Calea de la desen… la limba maghiară

Părinții mei au vrut să mă înscrie, inițial, la școala de arte, pentru că eram talentată la desen. Puțină lume știe lucrul acesta despre mine, dar am fost până și la un mic test, pentru a se vedea dacă mi s-ar potrivi această școală. Nu îmi amintesc deloc acest episod, mi l-a povestit doar mama. Într-un final părinții s-au decis, foarte greu, în favoarea învățământului în limba maghiară și au renunțat la ideea unei școli vocaționale. Școala Generală Nr. 1 din Timișoara a fost aleasă din motive practice: dintre școlile din Timișoara cu predare în limba maghiară, se afla cel mai aproape de Moșnița Nouă, unde locuiam. Școală cu predare în limba română ar fi fost și în sat.

Avem doar șase ani (!). Eram micuță și firavă și mă trezeam la ora 6 dimineața, ca să prind autobuzul de la ora 7, ca să ajung la cursurile care începeau la ora 8. Părinților mei li se rupea, cumva, sufletul să mă vadă făcând naveta asta. Dar nu am mai vrut să stau la grădiniță, am spus că sunt mare și că vreau la școală. Iar trezitul, în fiecare dimineață, cu o oră mai devreme decât restul copiilor de vârsta mea, care mergeau la școala din sat și se trezeau, probabil, la 7:30, a fost compromisul pe care am fost nevoiți să îl facem, dacă am vrut să studiem în limba maghiară – toți cei trei frați.

Nu îmi pare rău nici de atunci.

Revoluția a venit pe când eram în clasa I

În vacanța de iarnă din clasa I a venit Revoluția. Aveam șase ani, habar nu aveam pe ce lume trăiesc, astfel că, atunci când am auzit că se prelungește vacanța, chiar m-am bucurat. Era iarna în care învățasem să fac patinaj pe gheață – desigur, pe balta înghețată de lângă sat. Eram, deci, fericită că pot merge la baltă mai des.

Nu înțelesesem ce s-a întâmplat cu adevărat, deși bunica a fost îngrijorată, zi de zi. Îi aștepta acasă teferi pe mama și pe tata, care lucrau în fabrici din oraș. Seara se auzeau împușcături – fereastra de la bucătărie dădea spre oraș. Nu îmi amintesc nici de acest lucru, doar mi s-a povestit. Singurul lucru de care-mi amintesc este că, în acel an, mama a legat de vârful bradului o eșarfă neagră și ne-a spus că acesta este un Crăciun trist, pentru că au murit foarte mulți oameni nevinovați.

În ianuarie, când am revenit la școală, ni s-a spus că putem rupe din manuale poza lui Ceaușescu. Unii – băieții, mai cu seamă – s-au pus și i-au și desenat mustăți, coarne, respectiv i-au găurit ochii.

Autobuzul nr. 22 oprea la Alimentara „Albina”

Ca mine făceau mulți alți copii din sat, practic eram un grup întreg de copii mai mici sau mai mari, care coboram din autobuzul nr. 22 al R.A.T.T., care avea stația finală la Alimentara „Albina” și mergeam la această școală. Avem grijă unii de alții, cei mari de cei mai mici și așa au trecut anii. Aproape toată perioada cât am fost la școala aceea, s-a aflat în construcție blocul imens de pe strada Ștefan cel Mare, colț cu strada Șt. O. Iosif. Trebuia să trecem prin fața acestuia. Ani de zile am umblat numai prin noroaie când treceam pe acolo.

După-masa așteptam autobuzul în fața aceleiași alimentări, unde ne cumpăram, în funcție de vremuri, baton de ciocolată, gumă de mestecat cu gust de banane și gume de mestecat Turbo cu abțibild cu mașini. Apoi, alimentara s-a închis.

Mai târziu, stația de autobuz s-a mutat la autogara de după intersecția tramvaiului 4 cu linia tramvaiului 8, iar noi am avut și mai mult de mers pe jos. Uneori mai luam tramvaiul 4 roșu sau negru, cu care mergeam o stație.

Au fost vremuri fericite, eram copii, nici că ne păsa că uneori autobuzul nu mai venea, iar oamenii porneau pe jos spre casă – după ce protestau degeaba la autogară. Niciodată nu am reușit să fac, însă, pe jos, drumul de la Timișoara la Moșnița Nouă. Mereu ne-au cules niște oameni de bine cu mașina. Cel mai departe am ajuns la calea ferată de după Ciarda Roșie…

Eram doar o fetiță cu codițe

Aveam, de regulă, două codițe. Ba chiar am avut și o căciulă pe care mi-a făcut-o mama mea astfel încât aveam, deasupra ambilor urechi, câte o gaură specială prin care mi se puteau scoate cele două codițe. Era o căciulă roz cu alb, tare frumușică. Mă gândesc cu atâta drag la micuța care am fost!

Mama ne punea sandvișuri în șervețele de hârtie peste care trăsese chiar ea un înveliș de plastic. De forma că a pus o pungă peste și a lipit marginile topindu-le cu ajutorul căldurii fierului de călcat. Am avut, astfel, un șervețel care astăzi s-ar numi unul ecologic, refolosibil.

Și apropo de pungi, ori de câte ori luam împrumut o carte de la biblioteca școlii, trebuia să o aducem înapoi înfoliată pe coperți – cu aceeși metodă cu călcătorul sau cu ce metodă am vrut, doar să fie învelită cartea, și astfel, protejată.

Erau vremuri în care la înscrierea în noul an școlar, trebuia să duci cu tine un dosar plic, vreo 10 plicuri și vreo 10 coli albe A4, plus alte câteva lucruri – ca să aibă școala resurse.

Clădirea școlii era mai mult decât dărăpănată

Era mizerabil pe străzi, școala era și ea mizerabilă, pereții se scorojeau atât pe interior, cât și pe exterior, șoarecii erau ceva la ordinea zilei prin curte, toaleta era vai de capul ei, dar nici că ne păsa.

Un mare merit îl are, aici, învățătoarea pe care am avut-o în clasele II-IV. În clasa I, învățătoarea noastră, foarte drăguță, de altfel (acum, învățătoarea nepotului meu Eric) ne „părăsise”, pentru că era însărcinată și a plecat să nască și să își crească micuțul. Din clasa a II-a am avut o învățătoare pe care am iubit-o, cu toții, nebunește, un dascăl adevărat, despre care voi scrie cu altă ocazie. Personalitatea ei a fost determinantă în modul în care ne-am simțit noi la școală. Am fost atât de fericiți!

Ea a făcut din sala noastră de clasă, o mică oază. Am făcut foarte mult lucru manual împreună cu ea, mai ales că era studentă la arte. Ne-am decorat singuri încăperea, am îngrijit-o și am păstrat-o curată, astfel că ne simțeam foarte bine în ea. Am făcut chetă și ne-am cumpărat un proiector (!), care ne-a deschis niște orizonturi inimaginabile până atunci. Am făcut teatru de păpuși și multe alte activități, am participat și la un festival internațional de teatru de păpuși, la Budapesta, unde ne-am clasat pe locul al II-lea.

Învățătoarea noastră ni s-a dedicat cu adevărat și a făcut o treabă excelentă. Nu mai observam că acea clădire mai că nu se prăbușea peste noi. Dacă mă uit la ce se mai întâmplă acum prin România, eram, totuși, norocoși: aveam toaletă în clădire și era cald în sălile de clasă, aveam calorifere.

Țin minte fiecare colțișor al clădirii acesteia

Unele ore se țineau în alte încăperi, de exemplu, ora de religie avea loc în bibliotecă. Deseori aveam cursuri în sala de biologie, cu animalele împăiate în jur. Acolo am organizat petreceri cu te miri ce ocazii, pentru că era o încăpere mare. Altă dată făceam chefuri în sala de sport, care se afla într-o altă clădire, la care ajungeai după ce tranzitai jumătate din stradă. Îmi aduc aminte cu atâta claritate de tot ceea ce a fost acolo și de cum am trăit acele vremuri, parcă a fost ieri.

La clasa noastră duceau niște trepte rotunde, vechi, din lemn (csigalépcső, pe ungurește, adică trepte-melc) care urcau apoi spre pod, unde nu am ajuns niciodată. Dar mereu se zvonea prin școală că acolo ar fi lilieci. Ne fascina podul acela, dar ușa era, din fericire, încuiată! Doar nea Nașca urca acolo. El era îngrijitorul, care purta mereu un halat albastru și o bască. Ne era, cumva, drag de el. Multe geamuri sparte a mai reparat. Jos în pivniță, în „sediul” său – care, de altfel, era un loc absolut infect – băieții mai jucau șah cu el. Unul dintre profesorii noștri visa să creștem ciuperci în acel subsol, iar din banii rezultați să renovăm școala.

Clasele V-VIII – alte vremuri, deja

Începând cu clasa a V-a nu s-a mai găsit o încăpere și pentru noi, astfel că ar fi trebuit să venim la cursuri după-masa. Nu s-a dorit nicicum acest lucru, s-au organizat niște ședințe cu părinții și s-a găsit o soluție de compromis. O încăpere care până atunci servea drept antecameră la fosta noastră clasă, a fost transformată în sală de clasă, astfel încât să putem veni la cursuri dimineața. A fost o sală mică, nepotrivită, dar am răzbit acolo patru ani, până în clasa a VIII-a. Chiar cu prețul de a fi deranjați: ori de câte ori ieșea sau intra cineva în/din cealaltă clasă (ex. inspecții, întârzieri, copii care se cereau la toaletă), trecea prin sala noastră de clasă și deranja ora.

Eram foarte mulți copii în școala aceea. Tot cartierul Fabric și Kuntz venea acolo. Era o școală cu predare atât în limba română, cât și în limba maghiară. Încă de pe atunci am învățat bine și limba română, pentru că întotdeauna am comunicat și cu cei de la secțiile de limba română. Deși au existat și conflicte între noi, inutil să mai spun. Ne mai strigau pe holuri „bozgorii” sau alte asemenea lucruri. Dar au trecut toate.

Stăteam la poartă cu rândul, eram de serviciu odată la ceva timp. Atunci răspundeam chiar noi de cine intra și cine ieșea din școală. Totodată aveam sarcina de a suna clopoțelul. Câtă răspundere pe umerii unui copil, mi se pare incredibil acum! Aveam un walkman și ascultam Ace of Base, Madonna și Coolio, în cabina portarului. Erau, deja, alte vremuri. A fost și perioada în care s-a întâmplat primul sărut.

Profesorii noștri au făcut tot ce au putut

Profesorii noștri erau dedicați, așa mi-i amintesc. Profesorul nostru de biologie ne ducea, aproape în fiecare lună, în excursii prin Banat. Anunța destinația, ne întâlneam sâmbătă dimineața la Gara de Nord, ne urcam în tren cu toții și plecam în excursii care includeau și drumeții pe jos. Uneori eram grupuri de peste 100 de copii. Nu știu cum a reușit să ne supravegheze – mai venea câte un adult cu el, nu era chiar singur, dar eram foarte, foarte mulți și ne duceam pe toate coclaurile. Niciodată nu a pierdut pe niciunul dintre noi.

Profesoara de limba română ne-a vorbit și despre igienă și modă, respectiv despre cum să faci economii la cumpărături, cea de franceză ne-a povestit foarte mult despre Franța și despre brânzeturile de acolo, cea de muzică ne-a luat la o parte, pe noi, fetele, și ne-a explicat despre menstruație și contracepție. Profesoara de informatică ne-a povestit despre Uniunea Europeană și despre faptul că, în viitor, de câștigat va avea nu cel care va ști totul pe de rost, ci cel care va ști unde să caute informația și va avea acces la ea. Profesorul de istorie ne-a explicat diferența dintre istoria din manuale, care ni se predă la școală, și cea reală. Când vremea era bună, profesorul de sport ne mai ducea să facem mișcare în aer liber, în Parcul Poporului.

Deși (uitându-mă acum în urmă) au existat derapaje din partea unora dintre ei, simt că aproape fiecare profesor ne-a oferit tot ceea ce a putut mai bun.

Îmi aduc aminte cu foarte mare drag de această școală dărăpănată, care a fost renovată complet la câțiva ani de la plecarea mea la liceu. Când au trecut 10 ani de la absolvirea școlii, am inițiat chiar eu o întâlnire cu foștii colegi de clasă. A fost alături de noi și învățătoarea noastră, am trecut împreună și pe la școală, ne-am revăzut clasele vechi și totul era diferit.

Aceasta este, dacă vreți, o mică felie de istorie orală a orașului – adevărat, povestită prin scris, pe un blog.

Istoria acestei școli începe în perioada Habsburgilor

Școala aceasta a fost cea de-a patra şcoală înfiinţată în oraş în acea perioadă. Înfiinţarea şcolii a fost determinată de creşterea numărului coloniştilor germani stabiliţi în cartierul Fabric, pentru ai căror copii a luat naştere această instituţie. Documentul care atestă înfiinţarea şcolii este unul din 1762, scrie pe pagina de internet a școlii (aici).

În timpul primarului Telbisz Károly (1885-1914) s-a accentuat procesul de maghiarizare a școlii, astfel că în clasa I si a II-a se punea accent pe exersarea limbii maghiare până la însuşirea ei, iar din clasa a III-a predarea se făcea obligatoriu în limba maghiară, germana devenind limbă modernă. În aceste condiţii, începând cu anul şcolar 1890-1891, şcoala a devenit şcoală comunală maghiară.

După unirea Banatului cu România și odată cu introducerea administraţiei româneşti în Timişoara, şcoala a trecut într-o nouă etapă. În 1924, s-a transformat în şcoală primară urbană de stat. În deceniile care au urmat au mai survenit extrem de multe modificări, iar alte schimbări importante s-au produs după 1989. În perioada de dinainte și de după 1989, aici funcţionau două secţii distincte: română şi maghiară.

În 2010, secția maghiară a acestei școli a fost desființată, iar copiii au fost mutați la alte școli, cu precădere la Liceul Teoretic „Bartók Béla” din Timișoara, care este o școală cu predare exclusiv în limba maghiară. A fost sfârșitul secției maghiare de la Școala Generală Nr. 1 din Timișoara… 

*

(Informațiile despre istoria instituției de învățământ au fost preluate de pe pagina de internet a școlii, pe care o găsiți aici.)

**

În seria de articole despre Timișoara o să scriu despre felul în care văd eu orașul acesta. Pe care-l iubesc, să știți. O să scriu despre locuri care-mi plac și despre aspecte care-mi displac. Voi lăuda și voi critica. Va fi un tablou subiectiv al orașului.