Cum am reînnodat o legătură de familie, după aproape 60 de ani?
Timea Laslavic
În luna septembrie a acestui an am reînnodat o legătură de familie pierdută în urmă cu aproape 60 de ani. Am întâlnit-o pentru prima oară pe Henriette, o verișoară de-a doua a tatălui meu, care acum locuiește la Szeged și care în toamnă a venit la Timișoara pentru a ne cunoaște. Împreună am mers și la Nadăș, în satul natal al străbunilor noștri, un loc pe care ea nu îl cunoscuse sau văzuse niciodată, și care a impresionat-o profund. A fost o duminică încărcată de multe emoții!
Verișori de gradul doi: Henriette și cu tatăl meu
V-am obișnuit, deja, cu poveștile mele de familie, nu-i așa? Știți că mă pasionează teribil și că eu sap, într-una, după noi informații, documente și fotografii în acest sens. Genealogia este, cred, hobby-ul meu principal, iar una dintre liniile care mă pasionează cel mai mult este linia Benda. Până acum, pe linia aceasta am descoperit cele mai interesante lucruri… Și cumva, eu chiar mă simt o fată Benda, mai ales că am iubit-o foarte, foarte mult pe bunica mea paternă, Benda Piroska, căreia îi și semăn din multe puncte de vedere.
Cine a fost Sándor și cine este Henriette?
Henriette este nepoata fratelui străbunicului meu Benda József. Ambii au fost fii ai acelui Benda József despre care v-am povestit, deja, că a plecat în S.U.A. (vezi aici și aici). Benda József cel plecat la Detroit a avut patru fii: unul dintre ei a fost străbunicul meu și l-a chemat tot Benda József (fiind primul născut), iar celălalt, Benda Sándor, a fost bunicul Henriettei. Henriette este, așadar, verișoară de-a doua a tatălui meu, iar pentru mine, un fel de mătușă.
Bunicul Henriettei s-a născut la Nadăș. În fragedă tinerețe, Sándor a fugit de la Nadăș și a ajuns să își întemeieze o familie la Cenadul Maghiar. Dintre cei opt copii ai săi, mai trăiesc două fete. Una este mama Henriettei, iar celălalt copil este tot o fată, mezina, care locuiește acum în vechea casă părintească din Cenadul Maghiar.
Benda Sándor cu soția și cu primul copil
Sándor a fost militar maghiar și a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial și a ajuns și prizonier în Siberia. S-a întors după 8 ani! Mezina familiei s-a născut taman în 1944: avea doar câteva luni atunci când Sándor a plecat în război și împlinise 8 ani atunci când tatăl s-a întors din Siberia. Mătușa mea (sora tatălui meu) mi-a spus că ea a corespondat multă vreme cu fiica cea mică a lui Sándor, Hajnalka, iar acum, după ce ne-am regăsit, a sunat-o atât pe ea, cât și pe mama Henriettei, și au stat de vorbă la telefon.
Prizonieratul lui Benda Sándor, într-o bază de date din Ungaria
În perioada comunismului a fost dificil spre imposibil să țină legătura cu familia rămasă în România. La început, din cauză că fugise, iar mai apoi, granițele au fost tot mai ermetic închise. Cu toate acestea au existat câteva vizite și s-au tot trimis scrisori. Din câte știm, ultima oară când Sándor și-a vizitat fratele (pe străbunicul meu) la Moșnița Nouă a fost în anul 1964. Atunci au fost realizate mai multe fotografii de familie. Și din câte știm, de atunci nu au mai existat niciu fel de vizite între cele două familii, deși s-a mai corespondat o vreme. Sándor a murit în 1976, iar apoi legătura s-a pierdut de tot.
Benda Sándor și Benda József sunt cei de sus, din mijloc
Cum ne-am regăsit?
Ei bine, Henriette este la fel de pasionată de genealogie ca mine, a făcut și ea un arbore genealogic și ne căuta de foarte multă vreme. Știa că are rude la Timișoara, dar nu știa cum să ne găsească. Într-un final a dat, cumva, de verișorii mei care se mai numesc și astăzi Benda și le-a scris lor, pe Facebook. Noi ne-am bucurat enorm, pentru că și eu m-am gândit de mult ori să reluăm legătura cu ei, dar nu știam de unde să încep căutările și nu știam dacă ar fi acolo cineva interesat de asta.
Am intrat repede în vorbă, am făcut schimb de informații și de fotografii. Eu nu știam nimic despre familia care s-a format acolo în urma lui Sándor, iar ea nu știa prea multe despre trecutul bunicului ei. Nu avea prea multe date, și mai ales, nu avea fotografii vechi cu el, așa că s-a bucurat foarte mult atunci când i-am trimis niște poze scanate, în care bunicul era doar un copil. Din fotografii ne-am dat seama cât de mult seamănă între ei unii dintre membrii familiei care acum se află pe de-o parte și alta a graniței. Genetica asta este fascinantă!
După ce ne-am regăsit, eu am stat de vorbă, tot pe Facebook, și cu alți doi-trei membri ai familiei din Ungaria, iar ceea ce mi-a spus una dintre aceste persoane mi-a mers direct la suflet. Una dintre nepoatele lui Sándor (deci o verișoară de-a Henriettei) mi-a spus că în copilărie, ea a fost de mai multe ori la Timișoara și că ceea ce își amintește cel mai pregnant este că vizita lor a fost primită cu mult, mult drag, că s-au simțit mereu bineveniți, așteptați și iubiți, că a rămas cu amintiri foarte plăcute din România.
Am invitat-o așadar pe Henriette la Timișoara și mi-am dorit ca vizita ei să fie la fel de plăcută, așa că m-am pregătit cu mult drag de venirea ei și am adunat laolaltă o parte a familiei. În luna septembrie a acestui an, Henriette a ajuns în România împreună cu soțul ei. Le-am propus să vină la Moșnița, să vadă casa în care a locuit fratele bunicului ei (deci străbunicul meu), să bem o cafea, să povestim un pic… Și apoi să mergem împreună la Nadăș, să vadă satul natal al bunicului și locul în care s-a aflat casa părintească.
Henriette ține în mână o fotografie veche cu casa părintească, în fața locului în care s-a aflat pe vremuri casa
Așa am și făcut și am petrecut împreună o zi de duminică foarte plăcută. Nu am simțit nicio secundă că este pentru prima oară când ne vedem cu ea. Mi-a spus, bineînțeles, că vizita la Nadăș a fost foarte emoționantă pentru ea. A fost impresionată mai ales atunci când am vizitat și cimitirul catolic complet sălbăticit al satului, în care aproape fiecare cruce pe care o descopeream era a unui Benda, sau a unui Heitler, sau a unui Frank… Cu toții, rudele noastre.
I-am arătat cele două edificii de cult din sat (biserica ortodoxă și capela catolică), semiruinate și acelea. Capela catolică fiind chiar cea în care a fost botezat, pe vremuri, bunicul ei… Când am revenit la Moșnița, am trecut rapid prin dosarele pe care le am cu diverse documente vechi și am descoperit și certificatul de botez al lui Benda Sándor, pe care i l-am oferit, desigur, Henriettei. S-a bucurat enorm, pentru că ei nu au niciun fel de documente vechi de la bunicul lor. Mi-a spus chiar că va înrăma certificatul.
Am găsit, de asemenea, mai multe felicitări de Crăciun și fotografii pe care străbunicul meu le-a primit din Ungaria, de la familia fratelui. Și am mai găsit ceva ce ne-a emoționat pe toți, ceva ce nici nu știam că am – sunt atât de multe documente vechi la noi în casă…! Am găsit scrisoarea prin care bunicul Henriettei, Benda Sándor o anunța pe mama sa, Benda născ. Sőregh Erzsébet (soția stră-străbunicului meu plecat în S.U.A., despre care am scris aici) că i s-a născut un nou copil: Gyöngyi. Scrisoarea este emoționantă, fiul îi vorbește mamei de iubirea față de ea și de dor, și mai scrie atât de frumos despre sosirea pe lume a unei noi vieți în familia sa.
Bineînțeles că atât mama Henriettei (fiică a lui Sándor), cât și una dintre fiicele lui Gyöngyi (cea care tocmai se născuse atunci când Sándor a scris scrisoarea, și care nu mai trăiește acum) au avut lacrimi în ochi atunci când Henriette s-a dus acasă și le-a citit scrisoarea.
Eu nu am fost deloc reticentă cu privire la reluarea legăturii. Fiind pasionată de genealogie, nici nu s-a putut pune problema. Însă chiar nu m-am așteptat ca totul să vină atât de natural. Vorbim destul de des cu Henriette, avem și despre ce, sunt multe lucruri pe care le avem în comun. Și desigur că urmează să o vizitez și eu la Szeged, respectiv am insistat ca la primăvară să le aducă la Nadăș și pe cele două fiice ale lui Sándor – pe mama ei și pe mezină.
Nu îmi pot imagina ca ele să nu vadă locul natal al tatălui lor!
