Cum am reînnodat o legătură de familie, după aproape 60 de ani?

Sándor a fost militar maghiar și a luptat în cel de-al Doilea Război Mondial și a ajuns și prizonier în Siberia. S-a întors după 8 ani! Mezina familiei s-a născut taman în 1944: avea doar câteva luni atunci când Sándor a plecat în război și împlinise 8 ani atunci când tatăl s-a întors din Siberia. Mătușa mea (sora tatălui meu) mi-a spus că ea a corespondat multă vreme cu fiica cea mică a lui Sándor, Hajnalka, iar acum, după ce ne-am regăsit, a sunat-o atât pe ea, cât și pe mama Henriettei, și au stat de vorbă la telefon.

În perioada comunismului a fost dificil spre imposibil să țină legătura cu familia rămasă în România. La început, din cauză că fugise, iar mai apoi, granițele au fost tot mai ermetic închise. Cu toate acestea au existat câteva vizite și s-au tot trimis scrisori. Din câte știm, ultima oară când Sándor și-a vizitat fratele (pe străbunicul meu) la Moșnița Nouă a fost în anul 1964. Atunci au fost realizate mai multe fotografii de familie. Și din câte știm, de atunci nu au mai existat niciu fel de vizite între cele două familii, deși s-a mai corespondat o vreme. Sándor a murit în 1976, iar apoi legătura s-a pierdut de tot.

Cum ne-am regăsit?

Ei bine, Henriette este la fel de pasionată de genealogie ca mine, a făcut și ea un arbore genealogic și ne căuta de foarte multă vreme. Știa că are rude la Timișoara, dar nu știa cum să ne găsească. Într-un final a dat, cumva, de verișorii mei care se mai numesc și astăzi Benda și le-a scris lor, pe Facebook. Noi ne-am bucurat enorm, pentru că și eu m-am gândit de mult ori să reluăm legătura cu ei, dar nu știam de unde să încep căutările și nu știam dacă ar fi acolo cineva interesat de asta.

Am intrat repede în vorbă, am făcut schimb de informații și de fotografii. Eu nu știam nimic despre familia care s-a format acolo în urma lui Sándor, iar ea nu știa prea multe despre trecutul bunicului ei. Nu avea prea multe date, și mai ales, nu avea fotografii vechi cu el, așa că s-a bucurat foarte mult atunci când i-am trimis niște poze scanate, în care bunicul era doar un copil. Din fotografii ne-am dat seama cât de mult seamănă între ei unii dintre membrii familiei care acum se află pe de-o parte și alta a graniței. Genetica asta este fascinantă!

După ce ne-am regăsit, eu am stat de vorbă, tot pe Facebook, și cu alți doi-trei membri ai familiei din Ungaria, iar ceea ce mi-a spus una dintre aceste persoane mi-a mers direct la suflet. Una dintre nepoatele lui Sándor (deci o verișoară de-a Henriettei) mi-a spus că în copilărie, ea a fost de mai multe ori la Timișoara și că ceea ce își amintește cel mai pregnant este că vizita lor a fost primită cu mult, mult drag, că s-au simțit mereu bineveniți, așteptați și iubiți, că a rămas cu amintiri foarte plăcute din România.

Am invitat-o așadar pe Henriette la Timișoara și mi-am dorit ca vizita ei să fie la fel de plăcută, așa că m-am pregătit cu mult drag de venirea ei și am adunat laolaltă o parte a familiei. În luna septembrie a acestui an, Henriette a ajuns în România împreună cu soțul ei. Le-am propus să vină la Moșnița, să vadă casa în care a locuit fratele bunicului ei (deci străbunicul meu), să bem o cafea, să povestim un pic… Și apoi să mergem împreună la Nadăș, să vadă satul natal al bunicului și locul în care s-a aflat casa părintească.