Norocoși și fericiți sunt cei care mai au cui să îi spună „mama”. De peste cinci ani încoace, eu nu mai am parte de această bucurie. Mama mea a plecat din lumea noastră în mai 2015, cu doar două luni înainte de nunta mea, pe care a așteptat-o foarte mult. Astăzi ar fi fost ziua ei și ar fi împlinit 63 de ani. Cu această ocazie, v-am pregătit o surpriză: în săptămânile care vor veni, urmează să public aici, pe acest blog, cartea pe care ea a scris-o în tinerețe și care a stat, până acum, ascunsă într-un sertar.❤️
Copila
Fetița adorabilă din fotografia de mai sus este mama mea, Laslavic Iudit (născută Győri). Avea doar trei ani în această poză (1960), iar în restul pozelor care au fost făcute la același shooting, este înlăcrimată. Se pare că fotograful a speriat-o, iar ceea ce s-a întâmplat în acel studio foto a fost ceva foarte caracteristic ei: a fost, întotdeauna, foarte sensibilă, mult prea sensibilă.
Am moștenit de la ea, pe lângă multe altele, și un pic de anxietate. Mama mea era foarte anxioasă. Asta cred acum, privind în urmă… În ultimii ani ai vieții ei a făcut, cred eu, și o depresie: înainte de a o doborî fizic, cancerul de care a suferit a doborât-o psihic. Să scriu despre ea și despre aceste lucruri este dureros, dar și terapeutic. În plus, vreau să îi aduc un omagiu prin publicarea cărții ei. Înainte de asta, însă, vreau să vă spun câte ceva despre ea.
Mama mea s-a născut pe 13 octombrie 1957, la Moșnița Nouă, în casa părintească, în casa în care mai locuiește, și acum, bunica mea, Győri Erzsébet. Mama a fost primul copil al părinților săi. Cel care a fost prezent la nașterea ei, și cel care a ajutat-o pe bunica mea să o aducă pe lume, a fost chiar bunicul meu, Győri Sándor. Mama întotdeauna l-a admirat pe bunicul meu pentru asta. Puțin bărbați sunt capabili să fie măcar prezenți la o naștere în spital. Darămite să fie de ajutor soției la o naștere care are loc acasă, fără asistență medicală.
„La Moșnița sunt fata lui Győri Bözsike, la Tormac, fata lui Szűcs Böske.” (i-a spus mama mea cuiva care a întrebat-o, la o nuntă, a cui este)
Bunica mea, Győri Erzsébet (născută Szűcs) este originară din Tormac și s-a mutat la Moșnița Nouă după ce s-a măritat cu bunicul meu, care făcea parte dintr-o familie care a locuit în sat încă de la începuturile sale din 1906. Li s-au născut doi copii: mama mea mai are un frate, pe care l-a adorat toată viața ei.
Adolescenta
Mama a făcut grădinița și școala generală la Moșnița Nouă, iar mai apoi și-ar fi dorit să studieze pedagogia. A iubit foarte mult copiii. Cineva din sat a descurajat-o, însă, așa că nici măcar nu a mai dat admitere. Era temătoare și cu foarte puțină încredere de sine… În toamnă, a dat admitere la un liceu din Nădlac și cât a studiat acolo, a locuit la internat.
Foarte mult mi-a povestit despre anii de la Nădlac și am fost împreună cu ea la una dintre întâlnirile de nu știu câți ani de la absolvirea liceului. A fost pasionată de citit, a avut o bibliotecă foarte mare și deși a fost la școală cu predare în limba română, știa să scrie foarte bine și în limba maghiară, pentru că a citit foarte mult. Mi-a insuflat și mie pasiunea pentru lectură, iar pe noi trei a ținut neapărat să ne trimită la școală cu predare în limba maghiară.
Soția și mama
S-a măritat în 1978, la vârsta de 21 de ani. Fiind colege de lucru, bunicile mele se cunoșteau și au tot depus eforturi pentru ca mama și tata să fie împreună. Prin grija celor două, ei au tot fost, deja, domnișori de onoare la diverse nunți. Așa a început totul.
Mama a născut, apoi, trei copii. În 1979 s-a născut fratele meu, Sanyi, în 1983, eu, iar în 1986, Zsolt. Sunt sigură că alor mei le-a fost foarte greu cu trei copii, dar s-au descurcat cumva. Mama s-a ocupat de noi cu foarte multă atenție, iar bunica din partea tatei a fost de cel mai mare ajutor, un adevărat înger.
Puțină lume știe că ar fi trebuit să fim patru, pentru că mama a mai pierdut o sarcină. Care era, deja, avansată. Experiența a marcat-o foarte mult. La fel cum a marcat-o și accidentul pe care fratele meu mai mare, Sanyi, l-a suferit la vârsta de patru ani. A fost lovit de o mașină, chiar la noi în sat. Eu aveam doar două săptămâni atunci, iar mama a pierdut instant laptele după aflarea veștii.
Mama mi-a mărturisit că ea era sigură că fratele meu a murit. Cineva îi spusese, atunci când a întrebat unde era lovit, că avea sânge pe față. Așa că mama s-a gândit că s-a lovit foarte tare la cap… Dar fratele meu a fost salvat de o vecină, care l-a luat imediat în brațe, a oprit prima mașină și dusă a fost cu el la spital. Alți vecini au venit, apoi, să ne anunțe.
Până ce tatăl meu s-a întors de la spital cu vești bune – Sanyi avea doar o fractură la braț – mama a trecut prin toate stările posibile. Chiar și tatăl meu mi-a spus, dar abia după moartea ei, că mama era cu totul altfel înainte de a pierde cea de-a treia sarcină și înainte de accidentul fratelui meu mai mare. La rândul ei, mama mi-a spus că dacă nu m-ar fi avut pe mine atunci, nu știe ce i s-ar fi întâmplat. Era convinsă că fratele meu a murit. Dar s-a ținut tare, pentru că mă avea pe mine în brațe, iar eu aveam mare nevoie de ea.
Erau alte vremuri, cine știa despre stresul post-traumatic… Cu toate acestea, la suprafață, mama a fost o persoană veselă, plină de viață și foarte vorbăreață.
Bunica
După terminarea liceului, mama mea a lucrat – timp de 38 de ani, până la pensionarea sa anticipată – la A.E.M. Timișoara. Spunea că formează o comunitate strânsă împreună cu colegele ei. Într-adevăr povestea mult despre ele. Le știam și eu după nume sau chiar personal. A muncit mult atât la lucru, cât și acasă – să mergi la servici zi de zi în timp ce ai și trei copii… este nu greu, ci foarte greu.
În afară de faptul că a fost o mamă extraordinară, a fost și o bunică minunată. S-a bucurat de pensionare și avea foarte multe planuri. De exemplu, a dorit să se ocupe mai mult de hobby-ul ei, lucrul manual. Mereu i-a plăcut să coase, să tricoteze, să croșeteze… Era cu adevărat talentată. A învățat foarte repede să utilizeze calculatorul și îi făcea mare plăcere să navigheze pe internet.
Și, așa cum spuneam, a citit foarte mult, dar i-a plăcut să și scrie…
Cartea
Mama mea a scris, așadar, un scurt roman. Spune povestea a nouă prietene, Marcella și Kristina. Din păcate nu știu când a scris-o. Dar oricum, cândva în tinerețe: în adolescență, probabil. Chiar nu cred că a avut timp să scrie după ce a devenit mamă.
Abia după moartea ei, tata mi-a spus că toată viața lui a simțit că mama ar fi putut mai mult, că ar fi fost capabilă de mult mai mult, că era deșteaptă și o ducea capul, dar că nu a avut deloc curaj…