„Povestea unei vieți” care s-a intersectat cu cea a strămoșilor mei (9)

Voi continua „Povestea unei vieți” cu cea a aventurii din Paraguay a fratelui bunicii domnului Kecskeméti István. Să recapitulăm: acum câteva săptămâni a luat legătura cu mine un descendent al familiei nobiliare Dadányi, familia la care stră-străbunica mea a fost bucătăreasă timp de o jumătate de secol. În urma conversațiilor purtate cu acesta și a faptului că i-am citit autobiografia, au rezultat câteva articole prin care v-am prezentat modul în care viața strămoșilor mei s-a intersectat cu viața domnului Kecskeméti. 

Stră-străbunica mea, Benda Erzsébet (născ. Sőregh) a lucrat, timp de 51 de ani, ca bucătăreasă la conacul din Timișoara al bunicii domnului Kecskeméti István, Dadányi Renáta. Fratele doamnei Renáta a locuit la conacul din Nadăș, în apropiere de Recaș, în satul în care s-au născut toate rudele mele din partea tatălui. La fel și tatăl meu, care și-a petrecut primii ani de viață la Nadăș, de unde s-a mutat la Moșnița Nouă.

Cine a fost Dadányi György?

Dadányi György (pe numele său complet, Dadányi-Gyülvészi György) s-a născut în 1893, la Timișoara. A făcut parte din cea de-a șaptea generație a familiei princiare din Mingrelia (în Georgia de astăzi), din care o ramură a ajuns în Banat, în anii 1600. A absolvit Academia Militară de la Wiener Neustadt, un oraș din apropierea Vienei, iar în Primul Război Mondial a luptat pe front, timp de 52 de săptămâni, ca ofițer de husari.

A fost decorat cu numeroase medalii, iar într-un mod indirect a ajuns chiar să aibă renume internațional. Asta după ce, în 1917, a fost sursă de inspirație pentru scriitorul maghiar Biró Lajos în formarea personajului locotenentului Almássy din piesa de teatru Hotel Imperial, pe baza căreia în 1927 s-a realizat și un film de Hollywood, cu același titlu. Cele două opere povestesc, de exemplu, ceea ce i s-a întâmplat la Lviv (atunci, Lemberg), în timpul ocupației rușilor, când s-a ascuns, timp de luni întregi, de patrulele cazacilor.

În ianuarie 1920 s-a căsătorit cu Csernovics Erzsébet, membră a unei renumite familii nobiliare din județul Arad. Din cauza infidelităților soțului, căsnicia celor doi s-a destrămat foarte repede. Li s-a născut o singură fiică, Dadányi Éva, care a crescut doar cu mama sa, pentru că Dadányi György nu s-a ocupat de ea, deloc.

Reforma agrară de după război a afectat serios averea familiei Dadányi. Brusc, ea s-a trezit în România. Din ceea ce a mai rămas, mare parte s-a vândut… Așa se face că în 1922, Dadányi György a plecat în Paraguay. Și a rămas acolo patru ani. În 1926, atunci când s-a întors în România, a locuit la sora sa, Renáta (bunica domnului Kecskeméti). S-a implicat, atunci, în viața publică maghiară: a fost comandant al cercetașilor, jurnalist, secretarul partidului etnicilor maghiari din România ș.a.m.d.

Mai târziu s-a mutat la Hódmezővásárhely, în Ungaria, unde a predat călărie la un mare manej. De altfel, mereu a fost îndrăgostit de cai. Acolo l-a surprins cel de-al Doilea Război Mondial, în care a fost chiar comandant de Hódmezővásárhely.

După război a trăit o scurtă perioadă în Viena, iar în 1946 a trecut din nou Atlanticul și s-a stabilit în Argentina, împreună cu cea de-a doua soție a sa, Kéry Mária. Între 1950 și 1956 a lucrat la poliția din Buenos Aires, ca instructor de călărie. A murit în Argentina, la Munro, în 1969.

Ei bine, Dadányi György a scris trei cărți despre viața sa din America de Sud. Dintre cele trei volume, am reușit să găsesc în anticariate două, iar una dintre cărți am și citit-o deja. „Csordás voltam Paraguayban” („Am fost văcar în Paraguay”) este prima dintre cărțile pe care le-a scris.

„În urma războiului am pierdut tot ceea ce m-ar fi legat de pământul pe care am trăit și în care am început să formez, timid, niște rădăcini – căci eram, totuși, o fire nomadă. La toate acestea am reacționat la fel ca pasărea de pe blazonul familiei mele, pescărușul, care își părăsește cuibul distrus și o ia spre vest, deasupra mărilor…

Cariera mea militară s-a încheiat, iar reforma agrară m-a deposedat de averea moștenită de la tatăl meu. Pentru mine, un om obișnuit cu o viață plină de evenimente, un om dezamăgit și nerăbdător, un om care refuză să fie un oportunist, toate acestea au fost un motiv suficient de bun pentru care să plec în lume – cu prima ocazie care s-a ivit, după o pregătire foarte scurtă, fără să stau pe gânduri, fără să cântăresc treaba prea mult…”

(fragment din prima carte a lui Dadányi György)

O carte despre cei patru ani din Paraguay

Am citit această carte cu nesaț, deși romanul de aventuri nu este un gen de literatură care să facă parte dintre preferatele mele. Am căutat, peste tot, trimiteri la moșia din Nadăș și în general la Banat sau la Europa. Și am găsit câteva, desigur.

Volumul descrie întâmplările sale din această țară îndepărtată. A luat naștere ca urmare a faptului că, odată revenit de acolo, Dadányi György a tot povestit despre ceea ce a trăit. Curând, prietenii și cunoștințele i-au sugerat să își așterne experiențele și pe hârtie. Pentru că lucrase ca jurnalist, scrisul nu îi era străin. Astfel că, deloc surprinzător, s-a și apucat de treabă. Și a rezultat cartea aceasta. Plus încă două.

Pe interiorul coperții scrie că toată viața lui Dadányi a fost una deosebit de tumultuoasă. Era o fire neliniștită, cu sângele mereu fierbinte, în căutare de senzații tari și de momente în care avea ocazia să demonstreze că este un bărbat adevărat. În perioada pe care a petrecut-o în Paraguay ca „gringo” (străin), s-a străduit să trăiască exact ca localnicii. Lucru pe care îl și motivează și explică în cartea sa.

A pornit în Paraguay cu vaporul, pe care a urcat la Hamburg. Era un început de lună februarie și era atât de frig, că în acel an la Kiel a înghețat și marea. Chiar și cu ajutorul spărgătorilor de gheață, vaporul s-a chinuit să iasă de pe Elbe, spre mare. Frigul a ținut, însă, doar până la mijlocul țărmului francez. Acolo, deși bătea un vânt puternic, era foarte cald, astfel că Dadányi György a petrecut mare parte din drum pe punte.

A fost primul său drum pe mare și scrie că i-a plăcut foarte mult. Au acostat, pe rând, în San Sebastian, Santander, La Coruña. Câte o jumătate de zi în fiecare. De acolo li s-au alăturat oameni care se îndreptau către Argentina pentru a munci în agricultură. I-a urmărit îndeaproape, ca să îi asculte vorbind și să se obișnuiască cu limba spaniolă. Până au ajuns în Insulele Canare, urechea i s-a obișnuit cu limba, scrie. Iar cu ajutorul cunoștințelor sale de limba italiană, franceză, latină și română, i-au mai trebuit doar două săptămâni ca să reușească să poarte și niște conversații.

După ecuator a trecut și prin ceremonia botezului celor care trec pentru prima oară în emisfera sudică. Cu sănătatea nu mai stătea prea bine, însă. După Rio de Janeiro a căzut la pat. În Buenos Aires s-a deplasat, totuși, pe propriile picioare până la „Habsburger Hof”. Dar apoi a zăcut, din nou. După ce s-a pus pe picioare, a continuat drumul cu trenul: până în Asuncion, capitala Paraguayului (1300 de km).

Acolo au fost cazați în „Emigracion”, o clădire destinată cazării temporare a imigranților. De aici a ajuns, cu o barcă cu motor, în zona pârâului Mbae, locul în care i s-au oferit, de către „Direccion de Tierras Colonias”, șapte hectare de pământ pentru a putea începe o nouă viață – aceeași suprafață pe care o putea obține oricare alt colonist.

Așa a început aventura din Paraguay a lui Dadányi György. Curioși de continuare?

Va urma.