„Povestea unei vieți” care s-a intersectat cu cea a strămoșilor mei (8)

Care erau șansele ca în anul 2020, eu să cunosc pe cineva care a cunoscut-o pe stră-străbunica mea care a murit la mijlocul secolului trecut? Spre zero! Și totuși, acest lucru s-a întâmplat. Datorită acestui blog, a luat legătura cu mine un descendent al familiei nobiliare care a trăit la Nadăș, satul natal al străbunilor mei și chiar al tatălui meu; un descendent al familiei Dadányi, familia la care stră-străbunica mea a fost bucătăreasă timp de decenii întregi. Și ne-am dat seama, într-un final, că ei doi s-au cunoscut!

După un lung șir de întrebări adresate tuturor membrilor mai în vârstă ai familiei, după multe e-mailuri și convorbiri telefonice cu Kecskeméti István, care se mai consulta și cu fratele său Péter din Canada, am elucidat misterul. Stră-străbunica mea a fost bucătăreasa bunicii domnului Kecskeméti, la Timișoara!

Este adevărat, însă, că în tinerețe a lucrat și la conacul de la Nadăș.  Prima oară, la străbunicii lui Pista bácsi: la Dadányi Jenő și Margit. Iar apoi, la fiica acestora, Renáta, cea care a fost bunica domnului Kecskeméti. Iar atunci când ea s-a mutat la Timișoara, stră-străbunica mea a urmat-o acolo. A locuit și a lucrat, apoi, la conacul din Timișoara al acesteia, timp de… 51 de ani. I-a cunoscut și chiar i-a hrănit pe cei doi nepoți ai doamnei Renáta: István și Péter. Încerc, astăzi, să redau o firimitură din povestea de viață a stră-străbunicii mele, Erzsébet.

Stră-străbunica mea s-a născut în 1881

Stră-străbunica mea din partea tatei s-a născut în 1881, pare-se că la Unip. La naștere a chemat-o Sőregh Erzsébet, iar potrivit unor date descoperite pe internet, părinții săi au fost Sőregh János și Klinetz Teréz. Despre aceasta din urmă am mai aflat că s-ar fi născut în 1842, la Tatárszentgyörgy, nu departe de Budapesta. Nu am reușit să merg mai departe de atât. Dar nu am renunțat încă, urmează să mai cercetez problema.

În 1900, Sőregh Erzsébet s-a căsătorit cu Benda József – al doilea Benda József dintr-un lung șir de generații de bărbați care au purtat același nume în familie. Primul Benda József se pare că venise în Banat din Boemia, urmează să mai sap și după partea aceasta a poveștii. Acest al doilea Benda József a fost stră-străbunicul meu și s-a născut în 1878, în Bencecu de Sus.

Cununia lor din 1900 a avut loc la Bencecu de Sus, în an în care s-a și născut primul lor copil, tot József: străbunicul meu, al treilea Benda József din familie, pe care eu nu l-am mai prins în viață. Fiica acestui al treilea József din familie a fost bunica mea, Benda Piroska, mama tatălui meu. Fratele bunicii mele a fost tot un Benda József, iar fiul acestuia (unchiul meu), un al cincilea József.

Nu vă zic ce dificultăți apar atunci când cinci generații de bărbați dintr-o familie poartă, cu toții, același prenume… Și mai cu seamă când în Cehia, de unde au venit, acest prenume mai este și unul deosebit de comun, un fel de Gheorghe Popescu. De aceea, cercetările mele pe acest plan nu au avut prea mare succes, dar nu am renunțat.

Să revin la Sőregh Erzsébet, care din 1907 a rămas, practic, fără soț. Stră-străbunicul meu a decis să își încerce norocul peste Oceanul Atlantic. A plecat la New York, fără ea. A plecat și a revenit, a plecat iar și a revenit iar. Dar după a treia plecare nu s-a mai întors, niciodată. Pare-se că de în fiecare dintre cele două ocazii în care a revenit în Banat, și-a rugat soția să plece cu toții peste ocean. Dar stră-străbunica mea nu a vrut asta. După fiecare dintre vizitele sale s-a mai născut un copil, care în urma faptului că el a plecat, au crescut fără tată. În total, patru! (În fotografiile de mai jos apar doar trei dintre ei.)

Ce au vorbit și cum a fost, doar ei știu cu siguranță, dar pare-se că el ar fi avut intenția să se întoarcă și a treia oară, însă nu s-a mai putut circula peste Ocean: a venit Primul Război Mondial, iar situația s-a schimbat complet.

Tot ceea ce mă consolează (cât de cât) este că măcar sprijinul material al tatălui nu a lipsit. Multă vreme, stră-străbunicul meu a trimis bani familiei, care a reușit, astfel, să construiască, să extindă și să renoveze o casă de la Nadăș. Este vorba despre căminul în care și-a petrecut tatăl meu primii săi ani de viață. Despre toate acestea, am scris aici.

Nu știu care a fost motivul pentru care stră-străbunica mea nu a vrut să plece în S.U.A. În orice caz, se pare că a lucrat, timp de multe, multe decenii – practic toată viața ei – ca bucătăreasă a familiei Dadányi. Iar eu crezusem, mereu, că asta s-a întâmplat la conacul de la Nadăș. Însă eram pe o pistă oarecum greșită. Nici nu mai știu dacă cineva mi-a spus, vreodată, răspicat, faptul că ea a lucrat LA NADĂȘ, sau am dedus eu asta, știind că acolo exista un conac al familiei Dadányi. Despre familia din Timișoara nu prea aveam eu cunoștință. Am aflat doar atunci când a lucrat legătura cu mine domnul Kecskeméti, cu ajutorul căruia am făcut puzzle-ul.

O viață în slujba familiei nobiliare Dadányi

Când am citit autobiografia lui Kecskeméti István, nu am acordat o importanță prea mare celor despre bucătăreasa familiei, pentru că eu credeam că aceea este o altă persoană. Ne-am luminat asupra adevărului atunci când fratele lui Pista bácsi a aflat că numele stră-străbunicii mele a fost Erzsébet și a spus: păi, pe bucătăreasa bunicii o chema Erzsi néni, da!

Atunci am insistat la mătușa mea, care mi-a confirmat că stră-străbunica a fost bucătăreasă la Timișoara. Și, înainte, la Nadăș. Așadar, atunci când în autobiografia sa, Pista bácsi a descris conacul în care a copilărit, a descris, de fapt, casa în care a trăit și lucrat stră-străbunica mea cea mai mare parte a vieții ei. Ea a murit în 1953, la Nadăș, iar domnul Kecskeméti s-a născut în 1934, în timp ce fratele său, în 1937. Ambii au cunoscut-o și își și amintesc de ea.

Practic, povestea este așa: străbunicul domnului Kecskeméti a fost Dadányi Jenő, iar străbunica, Dadányi Margit, născută Németi-Damaszkin. Ei au trăit la Nadăș și au avut cinci copii. Unul dintre aceștia a fost Dadányi György, despre care am scris aici, iar una dintre fiice, bunica domnului Kecskeméti, Dadányi Renáta, măritată Scheff, apoi Klein.

„Erzsi néni a fost foarte vioaie, eu am iubit-o foarte mult”, a spus Kecskeméti István. Amintește de ea și în carte, atunci când descrie conacul bunicii sale. Bucătăria era amenajată în subsol. A gătit pentru numeroșii musafiri de vază ai familiei, cât și pentru militarii ruși staționați pe la ei, și pe care familia a trebuit să îi hrănească în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

„Cândva, la sfârşitul lui septembrie sau începutul lui octombrie, a început anul şcolar. Întorcându-mă de la ore, am găsit parcul bunicii ocupat de trupe ruseşti pe cât de pestriţe, pe atât de înspăimântătoare. Sub copacii seculari erau maşini blindate, pe gazonul altădată îngrijit, acum păşteau cai mici, de stepă, şi câteva cămile cu două cocoaşe. (…)

În jurul acestor animale, căruţe cu nişte figuri cu ochii oblici, culoare întunecată; cu soţii, copii, căţel… Unele dintre femei purtau cămăşi de noapte de mătase, captură de război; bărbaţii erau cu 3-4 ceasuri pe mână (…). Pe terasă, o masă întinsă de bunica: toată argintăria familiei, etalată. Înalţii ofiţeri consumau bunătăţile gătite, mulţi dintre ei folosind doar mâinile, fără a se atinge de tacâmuri. (…) Atunci, 120 de inși au stat la noi timp de peste 10 zile.”

Revenind la musafiri…

„Bucătăreasa, o urmașă din a patra sau cincea generaţie a iobagilor de altădată a familiei, era o băbuţă mică şi uscăţivă, care de fiecare dată când veneau mai mulţi musafiri îmi ţinea o lecţie despre exploatare și exploatatori, încheiată cu o tiradă din care nu lipsea expresia băga s-ar naiba în burta domnilor! (magh. a fene egye a nagy belüket az uraknak) Dar care radia de fericire după ce fusese chemată pentru a i se mulţumi pentru bucate.”

Cele citite m-au amuzat și m-au întristat deopotrivă. Dar trebuie să fim pregătiți de asta: atunci când săpăm în istoria familiei, descoperim și lucruri care poate că nu ne plac. Felul în care a simțit, a gândit și a vorbit stră-străbunica mea a fost cum a fost; au fost alte vremuri, a dus o viață așa cum a știut și cum a putut. Și doar ea știe cât o fi muncit și ce o fi fost în sufletul ei, cât de greu i-o fi fost fără soț. Dar sunt mândră de ea, pentru că a fi bucătăreasa unei familii nobiliare nu era puțin lucru, iar faptul că a rămas alături de această familie timp de peste o jumătate de secol, înseamnă, cred, că a avut mari calități profesionale și umane, deopotrivă.

Revenind la partea asta cu burta domnilor, asta mi-a confirmat-o și mătușa mea, sora mai mare a tatălui meu. Ea m-a și dus la conacul din oraș și mi-a arătat unde dădeau ferestrele de la bucătăria din subsol. Pare-se că stră-străbunica locuia la conacul din Timișoara. Venea la Nadăș doar în concediu, trei săptămâni pe an. Nepoții ei o știau de „bunica de la oraș” (magh. a városi ómami).

Tot mătușa mi-a povestit că, atunci când venea acasă, la sat, copiii îi spuneau: fă-ne și nouă ce gătești acolo, pentru domni! Dar ea a refuzat, toată viața ei, acest lucru: niciodată nu a gătit acasă, ceea ce gătea la conac. Spunea: lasă, fata mea, alea-s mâncăruri pentru burțile domnilor! (mag. hadd el, lányom, az úri belekbe való!)

Pare-se că Pista bácsi s-a dat bine pe lângă stră-străbunica mea. Se face că, la un moment dat, bunica domnului Kecskeméti i-ar fi spus nepotului său, care avea vreo 9 ani, că este dispusă să îl servească cu prânzul, dar că micul dejun şi cina trebuie să și le facă singur. El avea, atunci, o bucătărie de joacă în curte, iar bunica intenționa să îl responsabilizeze un pic. Întâmplarea este descrisă în autobiografie.

„Fratele meu de doar 5 ani a fost acceptat în pensiune completă. Acum e momentul să descriu gospodăria-anexă care a constituit principala sursă de materie primă şi pentru bucătăria mea. Încep cu grădina de zarzavaturi de două pogoane cu straturi geometric perfecte, un sistem de irigaţie cu robinete mari de alamă, la care se puteau ataşa tuburi de cauciuc, cu rozete la capăt, pentru udat. Grădina era intreţinută de o familie care locuia în incinta gospodăriei şi lucra în partaj de 50% din produse. (…)”

Pista bácsi – șmecher! – s-a dus la sursă: a apelat la stră-străbunica mea, care i-a spus că este dispus să îl aprovizioneze, nu va muri de foame. DAR i-a cerut, în schimb, ajutor la utilizarea separatorului pentru lapte, unde trebuia învârtită o manivelă pentru a obține smântână, unt, frișcă. În fiecare seară!

Aceste povești mi-au umplut inima de bucurie. Să le auzi la o distanță de peste 70 de ani (!), nu e puțin lucru.

Caietul cu rețete de prăjituri și băuturi 

Mătușa mea, cu câțiva ani mare decât tatăl meu care s-a născut în 1951, mi-a spus că ea a cunoscut-o pe bunica lui Pista bácsi. Pare-se că împreună cu bunica mea (deci mama ei și a tatălui meu) i-au făcut, la un moment dat, o vizită pentru a-i cere cu împrumut caietul cu rețete de prăjituri. Urma ca mătușa mea să le copieze, lucru care s-a și întâmplat. Stră-străbunica mea nu mai trăia atunci.

La restituirea caietului, mătușa mea a fost trimisă singură: împreună cu caietul a adus și un coș plin cu bunătăți de la țară, printre care și un pui proaspăt tăiat. Așa se obișnuia prin Banat: dacă mergeai în vizită la rude sau cunoștințe de la oraș, le duceai de-ale gurii, din grădina și ograda ta.

Ce să vă zic… am găsit caietul. Este unul dintre caietele vechi pe care le-am păstrat cu mare grijă și despre care am scris aici. Mătușa mi-a zis să caut un caiet în care este descris, pas cu pas, cum se face fondantul. Nu credea că mai există caietul. Dar caietul este aici, rețeta fondantului este aici, o mare parte dintre rețetele de prăjituri (și nu numai) ale familiei Dadányi se află aici, în Elveția, cu mine. Păcat că sunt un antitalent desăvârșit la făcut prăjituri, că m-aș pune să prepar ceva. Poate voi încerca, totuși!

Mă și miram eu, pe vremuri, când am răsfoit caietul acesta și nu știam de unde provin rețetele: conținea niște preparate foarte „domnești”, multe prăjituri cu denumiri fancy, diverse tipuri de înghețată… Chiar și rețete pentru prepararea diverselor lichioruri, ba chiar și a unei beri de casă. Nu vă zic ce surpriză a fost când i-am arătat domnului Kecskeméti caietul, printr-un apel video. I-am spus: Pista bácsi, aici sunt rețetele bunicii dvs., sunt aici, la mine, în Zürich!

Vizita la Nadăș a băieților Kecskeméti

Mătușa mea mi-a mai povestit că din câte știe ea, cei doi băieți Kecskeméti au mai fost și pe la Nadăș. Ei nu își aduc aminte, erau prea mici. Străbunica mea, nora stră-străbunicii bucătărese i-a dus, atunci, la cireșe. Copiii au mâncat cu poftă; erau tot felul de cireșe, mai mari, mai mici, negre, obișnuite etc. Și-au umplut burțile bine de tot!

La întoarcere, bunica lor să leșine când a auzit. I-a spus străbunicii mele (pe care am mai cunoscut-o și eu): Vai, Etel, nu era voie, puteau mânca doar atâtea cireșe, câți ani au fiecare! (magh. Jaj, Etel, hát nem lett volna szabad, csak annyi szem cseresznyét mindegyik, ahány évesek)😂 Fratele lui Pista bácsi spune că acest episod a avut loc în altă parte, nu la Nadăș, dar știe și el despre acest lucru; nu din amintiri, însă, ci tot din povești.

Poate vi se par lucruri banale. Acum, cu internetul, cu telefoanele mobile, cu aparatele foto digitale, amintirile sunt la un click distanță pentru cei ce vor fi copiii, nepoții, strănepoții noștri. Dar din vremuri atât de îndepărtate, poveștile sunt mai greu de recuperat. Se pierd una-două…

Revenind la Timișoara, se pare că în subsolul în care se afla bucătăria a fost amenajată și o boxă pentru adăpostirea lui Balbo pe timp de iarnă. Balbo era o barză, care locuia, deci, în bucătăria stră-străbunicii mele. Ce coincidență, eu iubesc berzele și chiar traduc voluntar pentru o asociație care se ocupă de berze. (Despre asta am scris aici.)

Ei, într-o zi, ciocul lui Balbo s-a rupt. Familia a dus barza la veterinar. Acesta a recomandat să i se facă o proteză de către un tehnician dentar. Ceea ce s-a și întâmplat. Dar proteza a fost atât de grea, încât barza abia se descurca! S-a luat legătura, atunci, cu o grădină zoologică din Hamburg, iar un specialist de acolo a spus că proteza trebuie refăcută din aluminiu, pentru a ușura greutatea. Balbo a trăit cu această nouă proteză până la sfârșitul vieții ei; viață în care iernile le petrecea în bucătăria de la subsol a stră-străbunicii mele.

Eu dețin o filmare cu bunica mea, în care povestește despre familie. A fost făcută în urmă cu vreo 15 ani. Am vizionat-o recent și voi scrie și despre asta… Din ceea ce povestește acolo am aflat că stră-străbunica a locuit la familia Dadányi încă de la vârsta de 12 ani. Bunica spune, în filmare, că stră-străbunica a învățat să scrie și să citească de la doamna Renáta, că ea a fost cea care s-a ocupat de lucrul acesta, de educarea ei. „Tare buni oameni au fost”, spune bunica, în filmare.

De la verișorul meu am aflat că la conac a mai lucrat o vreme și străbunica mea, nora stră-străbunicii bucătărese – înainte de a se mărita. Apoi, sora acestei străbunici a lucrat și locuit, de asemenea, la conacul de la Timișoara. Și se pare că ea a mai îngrijit, apoi, mormintele de la Timișoara ale familiei Dadányi.

Ultima oară când domnul Kecskeméti István a ajuns la Timișoara a fost în aprilie 2019, când a fost la ziua de naștere unui prieten, un profesor care a împlinit 80 de ani. La cimitire nu a mai avut putere să ajungă. A fost doar la hotelul în care s-a ținut sărbătoarea. Însă mi-a explicat mie unde se află locurile de veci ale mamei și bunicii sale, iar eu am de gând să trec pe acolo cu câte o floare.

Despre bunica sa, domnul Kecskeméti a spus, într-un interviu televizat acordat recent, că ea a făcut om din el și că îi este deosebit de recunoscător pentru tot ceea ce i-a oferit. A spus-o într-un moment în care a vorbit despre importanta extraordinar de mare a apropierii dintre bunici și nepoți. Un lucru cu care nu pot fi decât foarte de acord…

*

Fotografia de mai jos a fost efectuată în anul 1964, la Moșnița Nouă, cu ocazia unei reuniuni a familiei Benda. Personaje-cheie din punctul de vedere al poveștii, în fotografia de mai jos:

1. Benda József, străbunicul meu/primul fiu al stră-străbunicii mele care a fost bucătăreasă și a stră-străbunicului meu Benda József, care a plecat în S.U.A.

2. Heitler Etelka căs. Benda, străbunica mea/soția lui Benda József/nora bucătăresei; a lucrat și ea la conacul doamnei Renáta, înainte de a se mărita; ea este cea care a dus băieții la cireși, la Nadăș

3. Benda Piroska căs. Laslavic, bunica mea/mama tatălui meu; a lucrat și ea la conacul doamnei Renáta, înainte de a se mărita; este cea care a fost după caietul de rețete

4. Laslavic Etelka căs. Galambos, mătușa mea/sora tatălui meu; cea care a copiat rețetele de prăjituri și care îmi mai povestește despre istoria familiei, știind destul de multe

Va urma…