În mod obişnuit, soții Kecskeméti își luau concediul în două etape. Vara sau toamna devreme plecau într-o călătorie. Iarna se odihneau, pur și simplu: o făceau cândva la început de decembrie, pentru că de Crăciun trebuiau să fie, din nou, la lucru. Așa s-a întâmplat şi în 1989. Despre evenimentele care se petreceau în România au aflat de la posturile maghiare de televiziune. Apoi au început să curgă informații și dinspre cunoscuți.
„(…) A doua zi a sosit din Timişoara fata vecinilor de jos, studentă, care fusese însoţită până la gară de unchiul său. Ea ne-a relatat lucruri de necrezut, de la Piața Maria până la gară toate vitrinele erau sparte, lumea se agita pe stradă şi se presimţea o mişcare în masă. (…) Posturile de radio Europa Liberă şi Vocea Americii aduceau ştiri contradictorii. Îngrijoraţi, am dat telefon la fratele meu, la Timişoara. Am aflat că sunt în viaţă. (…) Ştiam că se trage, ştiam că mor oameni, ştiam că oraşul meu natal s-a declarat oraş liber de comunism. (…)”
A fost, ca mulți alții, cuprins de un entuziasm nemaipomenit şi era plin de speranţe. Lucru care nu a durat prea mult, însă. Și-a dat seama că deceniile de teroare şi îndobitocire vor necesita niște corecturi care ar putea dura până și un secol. La peste 30 de ani de atunci, fiecare poate, acum, să tragă propriile sale concluzii.
Cu toate schimbările și haosul vremurilor acelea, viața profesională a domnului Kecskeméti s-a complicat foarte mult, lucru despre care scrie detaliat în autobiografie.
„Am luat contact cu noile achiziţii ale acestei specialităţi şi am savurat faptul că, încă o dată, viaţa mi-a oferit şansa de a învăţa lucruri noi. Este adevărat că, după o anumită vîrstă, învăţatul nu mai merge cu cursivitatea din tinereţe. După vârsta de 60 de ani, fiabilitatea creierului – trebuie să constat cu tristeţe – nu mai este ca la 30-40 de ani. Totuşi, întâlnirea cu noutăţile este un stimul real şi sursă de satisfacţii.”
Curând, domnul Kecskeméti și-a dorit să aibă un calculator personal și a reușit să învețe să îl folosească. Grație acestui lucru, noi doi am putut intra în contact și pot să vă spun că folosește internetul cu foarte mare pricepere, un lucru fabulos la vârsta sa!
Noi călătorii prin Europa: Franța
„Un periplu prin muzeele de pe malurile Senei a rămas o amintire de neşters. Dar a trebuit să ne mulţumim cu o coborâre fugitivă în piramida bizară şi care contrastează cu somptuosul Palat Louvre… Fiindcă este mai bine să renunţi la o plăcere, decât să-ţi baţi joc de tine şi de comorile expuse aici, dacă nu ai timpul şi muza necesară contemplării imensei colecţii de artă. Astfel a rămas timp suficient pentru o plimbare în Grădinile Tuileries, spre Place de la Concorde şi apoi de-a lungul Champs-Élysées.”
Asta am făcut și noi, la Paris! Am vizitat mai multe muzee, dar Palatul Louvre l-am văzut doar de afară. Și am continuat cu o plimbare prin aceleași grădini, în exact aceeași direcție…
Ajunşi acasă, și-au continuat traiul în condiţiile tranziţiei din ce în ce mai sălbatice, spune. Și au asistat la spectacolele de circ ale politicianismului.
În anul următor: Italia
Anul următor, soții Kecskeméti au vizitat câteva dintre orașele Italiei. Printre acestea, Florența, Roma, Veneția și Verona, dintre care eu am văzut doar ultimele două.
În Veneția, domnul Kecskeméti ar fi dorit să vadă casa în care s-a născut, cu peste 150 de ani în urmă, una dintre străbunicele sale. Din păcate, a reușit să vadă doar strada: întrucât casa natală se afla pe Canal Grande, ar fi trebuit să ia gondola, dar ghidul nu le-a permis să se despartă de grup…
Ajuns acasă, a reluat activitatea la locul de muncă şi s-a apucat de lucrările pe care și le-a propus să le scrie despre psihiatria secolului XX . Dintre cele trei eseuri propuse pentru finele mileniului, a finalizat două. Detalii despre acestea, respectiv fragmente se regăsesc în autobiografie și sunt mai mult decât interesante! Merită să le citiți cu cea mai mare atenție. Redau, în cele ce urmează, una dintre idei:
„În regnul animal, unul dintre mecanismele cavalereşti de autoprotejare este expunerea umilă, în fața adversarului, a părţii cele mai vulnerabile a corpului. De exemplu, un lup aflat într-o bătălie înverşunată cu alt lup, dacă simte că nu poate să-şi înfrângă adversarul, se culcă pe spate, expunându-şi abdomenul colţilor celuilalt lup.
Este demonstrat faptul că într-o asemenea situaţie, lupul mai puternic – parcă atins de trăznet – se blochează, abandonează orice atitudine agresivă, întoarce spatele şi pleacă.
Exemplul clasic al dispariţiei acestui mecanism la om este cel al actorului clujean, care în timpul evenimentelor din decembrie ’89 și-a dezgolit pieptul în faţa militarilor care ameninţau cu arma și s-a oferit drept țintă. A fost lovit de glonț, fără milă.
Trist în aceasta poveste nu este numai faptul în sine. Ci şi că un astfel de lucru poate rămâne nepedepsit.” (fragment dintr-un eseu al lui dr. Kecskeméti István)
Mileniul trei și pierderea Pușei
Domnul Kecskeméti spune că a trecut în mileniul trei fără niciun entuziasm. În anul 2001 au mai făcut, împreună cu soția, o ultimă călătorie – prin Austria şi Germania. Au mers în vizită la tatăl său și nu au mai umblat prea mult. Pe drum și-au făcut popasul obișnuit – atât la dus, cât și la întors – la Bruck an der Leitha, în apropierea Vienei. Adică în orășelul în care ne făceam noi cumpărăturile, cât timp am locuit în Austria…
După întoarcere, Pușa era tot mai obosită. Investigațiile efectuate au relevat faptul că suferea de un cancer pulmonar inoperabil, metastazat.
„Profesorul (…) mi-a spus să mă aştept la maximum 3 luni de la diagnosticare. Aşa a fost. (…) Ziua de 16 noiembrie va rămâne, cât trăiesc, cea mai sumbră dată din viaţa mea. La înmormântare am rămas uluit de numărul mare al participanţilor. Dovadă a calităţilor ei umane şi profesionale…
În decembrie am plecat la tata, cu autocarul. A fost un drum chinuitor, la fiecare parcare în care oprisem vreodată şi pe lângă care am trecut am evocat, cu lacrimi în ochi, fericirea de 43 de ani care a trecut fără putinţa de a se mai întoarce vreodată. Am revăzut oraşul în prag de Crăciun (…), mi se părea trist şi lipsit de raţiune.”
În încheierea autobiografiei sale, Pista bácsi spune despre sine că este… un fel de apă profundă care curge lent şi care are adâncimi care rămân neexplorabile.
„Viaţa a fost foarte darnică cu mine. Dar pentru toate mi-a înaintat şi nota de plată. Ultima tragedie prin care am trecut a fost pierderea lui Puşa. Un fel de frână, blândă şi înţelegătoare, dar neîmpăcată – ca şi mine – cu compromisurile. Plină de iubire, dar şi de ironie: ori de câte ori, oscilând mereu între Don Quichote şi Hamlet, era să-mi pierd echilibrul. Travaliul de doliu descris de Sigmund Freud a fost o muncă grea de tot. Dar totul trece, aşa că acum nu mai trec pe la cimitir, decât o dată pe săptămână.
Visasem într-o noapte agitată cu multe treziri (căci vechea mea obişnuinţă de a adormi imediat ce pun capul pe pernă a dispărut în cele trei luni de groază prin care am trecut) că sunt în cimitir cu Puşa şi îi arăt mormântul gata amenajat. Se uită lung la mine cu privirea ei uşor ironică, cu care m-a pus la punct de-a lungul deceniilor. Și mă întreabă: De ce plângi?„
Autobiografia a fost scrisă în urmă cu 18 ani și se încheie cu:
„Am dat aici, din mine, cât se poate da cu decenţă. Restul, după Shakespeare, ar fi tăcere.”
În cel 18 ani care au trecut de atunci…
…nu s-a mai întâmplat nimic deosebit cu el, mi-a spus. A menționat, totuși, că în continuare a lucrat la Centrul de Neuropsihiatrie Infanto-Juvenilă, înființat de el atunci când a sosit în Oradea, la 1982.
„Am mai rezistat, timp de doi ani, manevrelor de tip „capra vecinului”, după care am plecat. Am dat, atunci, concurs pentru un post la Ambulatorul Spitalului de Copii Oradea, concurs la care am aflat că soției mele i s-a retras dreptul la prestarea orelor cu plată, la fostul loc de muncă. Eu am lucrat ca salariat până la pensionarea impusă de reforma sănătății, iar din 2006 până în 2019 am făcut-o în regim de voluntariat.”
În aprilie 2019, atunci când a solicitat să i se aprobe vizitarea (de acum) Spitalului Clinic Municipal Oradea, de către membrii Cercului de Prietenie Oradea-Villingen-Schwenningen din Germania, a primit o veste proastă. Acest cerc a luat naștere în 1992, din inițiativa sa și a unui coleg de la spitalul în care a lucrat, iar apoi a aparținut clinicii în care a prestat voluntariat – nu numai în neurologia și psihiatria pediatrică (specialitatea sa de neuropsihiatrie infantilă fiind desființată), ci și pentru bolnavii adulți internați în unitate. Acest cerc a fost cel care a adus unității, în decursul anilor, ajutoare în valoare peste un milion de euro. Cu toate acestea, în loc de aprobare pentru această vizită, domnul Kecskeméti a primit, de la noul manager, o înștiințare cum că activitatea sa încetează.
Astfel, dorința sa de a atinge numărul a 30 000 de consultații în regim de voluntariat, s-a întrerupt brusc, în jurul a 29 000 și câteva sute…
*
Faptul că l-am cunoscut pe dr. Kecskeméti István este unul dintre cele mai interesante lucruri care mi s-au întâmplat. Mă simt atât de confortabil atunci când vorbim la telefon… Pălăvrăgim de parcă ne-am cunoaște de 100 de ani! Și mi-a spus să îi spun, pur și simplu, Pista bácsi. Pe măsură ce mai stăteam de vorbă cu el și cu alți membrii ai familiei mele – în încercarea de a face puzzle-ul poveștii acestei ramuri a familiei mele, al cărui destin s-a intersectat cu cel al său – am aflat noi și noi lucruri. Pe care vi le voi povesti în următoarea parte!
Vă încurajez să faceți și voi pe detectivul cu privire la istoria familiei voastre. Vorbiți cu bunicii, cu membrii mai în vârstă ai familiei. Căutați pe internet. Veți afla lucruri care vă vor ajuta să vă întregiți imaginea despre voi, despre familia din care proveniți, despre lume. Și vă veți înțelege mai bine pe sine. Nu în ultimul rând, este foarte distractiv!
***Autobiografia completă a domnului Kecskeméti o găsiți aici.
***Arborele genealogic al familiei nobiliare Dadányi îl găsiți aici.