călătorie

„Povestea unei vieți” care s-a intersectat cu cea a strămoșilor mei (6)

În articolul precedent v-am prezentat cele mai importante stații din viața profesională a lui Kecskeméti István. Urmează să vă povestesc, acum, despre călătoriile – în țară și străinătate – pe care le-a făcut înainte de schimbarea regimului. Extrag noi fragmente din autobiografia sa! Și ilustrez cu fotografii făcute de mine, atunci când este vorba despre locuri prin care am trecut și eu – aleg, însă, fotografii cu detalii.

călătorie
Sursa foto: Pixabay

Cu „Skodița” prin România  

Mare plăcere mi-a făcut să citesc despre călătoriile pe care soții Kecskeméti le-au făcut prin țară și străinătate! Mai ales pentru că printre destinații am regăsit o mulțime de locuri prin care am trecut și eu. Chiar și felul în care Pista bácsi povestește despre aceste experiențe mi s-a părut a fi similar cu felul în care povestesc și eu despre ale mele, pe blog. Parcă avem ochiul format pentru aceleași lucruri… Asta m-a bucurat mult!

Totul a început în iarna lui 1971, atunci când și-au cumpărat o Skoda 100 albă. Au numit-o „Skodița”. Atunci, viața li s-a schimbat radical.

„Foamea noastră de oraş, până acum satisfăcută numai în concedii, s-a alinat prin aceste drumuri. Ne-am putut permite să participăm la congrese și conferinţe, cu sau fără lucrări. De multe ori numai de dragul de a întâlni dascălii noştri şi colegii, la un pahar de băutură fină. Am ajuns să savurăm fie aperitive de tipul Campariului sau Fernetului, care se puteau procura numai la baruri speciale, luxoase, ori într-un magazin la colţul pieţii centrale din Satu Mare, fie câte un Johnny Walker – de găsit numai în baruri.”

Primul lor drum mai lung a fost un circuit prin Maramureș. Au continuat, apoi, cu Bucovina și Moldova. La Săpânţa a rămas impresionat nu numai de Cimitirul Vesel, ci şi de cergile din zonă. Care și mie îmi plac foarte mult! După ce au trecut, printre altele, și prin Baia Mare, au ajuns la Câmpulung Moldovenesc și au continuat spre Suceviţa şi Moldoviţa. Au vizitat aproape toate mănăstirile Bucovinei.

suceava

După o plimbare prin Rădăuţi, au trecut și prin Suceava, un oraș în care spune că a respirat istorie și în care a mai regăsit atmosfera secesiunii austriece. A urmat Iașiul. Am vizitat, și eu, multe dintre aceste locuri, dar în unele dintre ele vreau să mai revin, pentru că am apucat să văd prea puțin.

suceava
Detaliu de pe poarta Muzeului Satului Bucovinean, Suceava

Spre întoarcere au văzut un pic și din Transilvania. Printre altele, din Sighişoara și Corund. După ce a descris niște asemănări între motivele de pe ceramica de aici și din alte părți ale lumii, felul în care destinul ni se împletește pe acest Pământ, a concluzionat excepțional:

„Peste tot în lume străluceşte acelaşi Soare, noaptea pluteşte printre stele aceeași Lună, ameninţă aceleaşi uragane sau cutremure. Oriunde în lume există mame, taţi, oameni buni şi răi, ucigaşi şi tămăduitori, demiurgi şi îngeri căzuţi, născători de suferinţă. Balaurii copilăriei noastre uitate rag în adâncurile noastre abisale, şi vai de cel pe care îl pot ajunge din urmă. Ele sunt, şi nu altceva, şi ipoteticele produse ale nebuniei.”

suceava
Detaliu de la Biserica Armenească din Suceava

Ceva similar am concluzionat și eu în urma călătoriilor mele prin Asia. Și am și menționat asta pe blog – însă nu am știut să mă exprim așa de frumos!

Pentru prima oară în străinătate

În 1972 au putut călători pentru prima oară în străinătate. Au ales Cehoslovacia. Pe drum au făcut un popas la Balaton: au dormit acolo, au trecut lacul cu bacul și au vizitat străvechea abaţie de la Tihany. De acolo, drumul lor a dus la fabrica de porţelanuri din Herend, concurența principală a fabricii Zsolnay din oraşul Pécs.

balaton
Lebede pe Balaton

După ce au trecut granița, au continuat către Brno, unde ar fi dorit să doarmă, dar din cauza unui târg internațional care avea loc în oraș, nu au găsit cazare.

„Cu regret, în toiul nopţii am plecat mai departe. Pot să spun că atunci m-am îndrăgostit de condus noaptea. Șosele curate, marcate cu benzi luminoase fluorescente pe margini, stâlpi care indicau limitele şoselei, semnalizare rutieră perfectă. (…) Cazare am găsit la Telci, la Hotelul „Cerny Orel” – „Vulturul Negru”, ca acasă, la Oradea -, iar dimineaţa ne-am trezit în centrul poate celui mai frumos oraş din Moravia. Am fost pur şi simplu beţi de fericire, am simţit, pentru prima dată în viaţă, suflul zăpăcitor al libertăţii.

Am vizitat castelul care aparţinuse familiei Princiare Luxembourg, ne-am plimbat ore în şir sub nesfârşitele arcade în spatele cărora se ascundeau mici magazine cu aer medieval. Am cumpărat, printre altele – cu avizul înţelegător al Puşei care niciodată nu a înfrânat copilul din mine – un pistol cu aer comprimat şi muniţia diabolo aferentă, ea şi-a cumpărat câteva lucruşoare care urmau să rămână amintiri şi am plecat mai departe.”

După alte câteva mici popasuri au ajuns la Cesky Krumlov, în Boemia.

„Sunt locuri unde trebuie să revii, îţi rămân în inimă şi chiar dacă îţi cer un ocol de mulţi kilometri, nu rezişti şi te întorci. Parcă inima îţi impune acest sacrificiu. Aşa am păţit ulterior și cu oraşul Salzburg, de care inima Puşei s-a legat în aşa măsură, încât l-am revăzut făcând mari abateri din drum, încă de două ori, cu mulţi ani mai târziu.

În hotelul de la Krumlov, recepţionera era o bătrânică grasă, care vorbea cu accentul tipic de Boemia, obişnuit şi la noi în Banat: îl întâlnești la Pemii din satele Caraş-Severinului de altădată. Mai să-mi cadă în braţe – spre mirarea Puşei – spunându-mi că de la război încoace nu a mai auzit o germană de aer austriac, așa, ca la mine. A rămas perplexă când i-am predat paşapoartele.”

În Boemia nu am ajuns. Și regret. Și aștept. Tocmai pentru că străbunii mei Benda de acolo au venit în Banat!

În final, au ajuns și la Praga, unde au vizitat tot ce s-a putut vizita și au rămas cu o impresie deosebit de plăcută, iar apoi au ajuns și la Sedlec și la Kutna Hora. Am fost și eu în toate aceste trei locuri. Dar numai despre acestea din urmă am apucat să și scriu pe blog.

kutna hora
Pavaj stradal cu hartă, în Kutna Hora

La întoarcere au poposit la Brno, dar și la Bratislava, oraş în care străbunica lui, fugită cu iubitul ei neagreat de familia ei, s-a măritat sub o poartă, în mare secret, cu ajutorul unui popă ortodox adus cu ei, o figură exotică din Banatul îndepărtat. Au petrecut trei zile frumoase și la Budapesta, unde au vizitat tot ce au apucat.

budapesta
Budapesta

A doua călătorie în străinătate

În anul următor, în 1973, soții Kecskeméti a pornit din nou la drum. De data aceasta au dorit să viziteze și Cracovia din Polonia. Iată o țară în care nu am ajuns. Încă! În istoria familiei lui Pista bácsi, acest oraș ocupa un loc important. Aici l-a cunoscut bunica lui pe viitorul său soț: aflat în vizită la sora ei (care era soția comandantului de garnizoană), a participat la un bal mascat, unde l-a cunoscut pe cel care urma să devină bunicul domnului Kecskeméti.

Îmi plac poveștile astea, de mor!

Cracovia le-a plăcut; cum altfel! Atenția pentru suvenirurile cumpărate m-a frapat: din nou, o coincidență. Și eu sunt atentă, mereu, ce cumpăr din călătoriile mele, și obișnuiesc să scriu despre asta, pe blog. M-am regăsit în atât de multe momente în poveștile din aceste călătorii!

„În Cracovia nu am cumpărat guler de vulpe argintie, prada tuturor turiştilor de pe la noi. Ci o poşetă frumoasă, din piele de porc și un colier de agate verzui, pentru Puşa.”

Au mai oprit iar în Praga, unde au petrecut o seară minunată în restaurantul medieval U Fleku, unde se servea o bere blondă fabricată în beciurile localului, exclusiv pentru clienții lor. Pista bácsi știa să aprecieze ce era bun și autentic, mi-a plăcut asta mult când am citit memoriile sale din călătorii!

praga
Vitrină în Praga

De la Praga au continuat spre Karlovy Vary. Alt oraș pe care l-am vizitat și eu – și care mi-a făcut o impresie excelentă. Pe măsură ce citeam, șirul orașelor prin care am trecut și eu, se tot lungea. Aveam impresia că am cam umblat pe urmele domnului Kecskeméti, pe acolo pe unde am umblat!

Karlovy Vary
Karlovy Vary

Din păcate, după această a doua călătorie, posibilitatea de a călători s-a redus mult. „Muritorilor de rând” li se mai eliberau pașapoarte doar din doi în doi ani. Aşa că, următoarea călătorie a avut loc abia în 1977, în Slovacia: la Roznava, la Brezno și la Banska Bystrica. După ce au trecut prin Zlin, au ajuns la Zvolen, apoi au vizitat și orașele miniere medievale Kremnica şi Banska Stiavnica.

Să vă mai spun? În mare parte dintre aceste locuri am fost și eu. În Banska Bystrica – doar în trecere. În Zlin – pentru un concert Beth Hart. La Zvolen – tot în trecere, în drum spre Ocova, spre satul din care provine străbunul meu slovac (linia Laslavic, nu Benda), unde am fost să îmi caut rădăcinile. La Banska Stiavnica – de fiecare dată când am fost la festivalul de blues „Sitno Blues”, care avea loc pe malul unui lac din apropierea acestui oraș.

slovacia
Suveniruri în Banska Stiavnica

În 1979, au mai făcut un periplu prin nord: după ce au parcurs şoseaua de sus, care trece pe lângă Munţii Tatra, am ajuns până la Hradec Kralove, la Königgrätz, la Litomerice și așa mai departe – locuri, în sfârșit, complet necunoscute pentru mine.

Un singur drum au mai făcut cu Skodița cea veche: din nou până departe, în Boemia. În 1981, deja cu o Skoda nouă, au mers în estul Slovaciei, prin oraşele din Spis și în Munții Tatra, unde au și urcat cu telefericul până la Hotel Encian şi de acolo cu telescaunul până la vârful Lomniţe.

„Am mai oprit pentru o noapte în Preşov şi tot prin nord am ajuns acasă, la oile noastre. Deşi aparent izolaţi, la ţară (atunci, la Cadea – n.r.), duceam o viaţă socială foarte intensă. Puşa spunea întotdeauna: avem casa deschisă. (…) Săptămânal ne duceam la Marghita, la simpatica familie a unui coleg, cu care am petrecut toate revelioanele în anii în care nu le-am organizat în spital. Aici, la Marghita (…) s-a constituit un colectiv numeros şi unit de medici, cam toţi din aceeași promoţie, de specialităţi diferite, deci iniţial fără rivalităţi şi contradicţii.

Am petrecut în mijlocul lor numeroase seri plăcute. Îmi aduc aminte cu mare plăcere de unul din aceste revelioane. Plecasem cu Skodiţa noastră, într-o splendidă seară ca de toamnă târzie, iar la întoarcere acasă, pe frumosul drum între colinele blânde ce ne însoţeau, am mers pe o zăpadă de peste 20 de centimetri. Pe drumul care ducea prin pădurice ne-a întâmpinat o pereche de căprioare – poate puţin orbite de faruri. Oprind maşina în ninsoarea cu fulgi mari ce cădeau lin, am stat aşa, faţă în faţă, minute în şir, până s-au hotărât să plece în desiș…”

Anii 1980, alte câteva călătorii „afară”

În martie 1984, soții Kecskeméti au depus, din nou, cereri pentru paşaport. Erau foarte sceptici, dar spre marea lor mirare, după numai trei săptămâni au fost anunțați că pot ridica pașapoartele noi.

Au luat-o spre Austria și Germania. L-au vizitat pe tatăl domnului Kecskeméti și împreună cu el au ajuns la Nürnberg, dar și alte orașe: Amberg, Rothenburg și Bamberg; în acesta din urmă am fost și eu, și nu o dată, din moment ce acolo locuiește mama lui Alin.

bamberg
Fereastră în Bamberg

A urmat Regensburg, iar apoi, o vizită la un fost coleg de la Păclișa, pe atunci medic de familie pe la Marea Nordului.

„Era o după-amiază splendidă. (…) Ceea ce ne-a frapat de la bun început a fost lumina, nişte nori uriaşi străluceau mirific peste întinsul apelor. Îmbrăcaţi în pulovăre groase, bătea un vânt răcoros şi năprasnic, am vrut să intru în zonă măluroasă, umedă a litoralului. Cu strigăte de alarmă am fost oprit pe loc. Cică este periculos să calci în aceste zone – din cauza nisipurilor mişcătoare in care te poţi afunda. Am înghiţit în sec, sceptic, și m-am întors la ei.

A doua zi dimineaţa ne-am întors în acelaşi loc, şi spre uluirea noastră, acolo unde cu o seara înainte voiam să fac o plimbare, erau câteva nave impresionante ca mărime. Atunci am aflat că ziarele locale anunţă regulat orarul mareelor. (…)”

Ei, la Marea Nordului nu am fost. Și nici la Bremen, unde au mers apoi soții Kecskeméti, și după care au continuat cu zona morilor de vânt ale Ammerlandului. Apoi s-au întors la Nürnberg, la tatăl său, de data aceasta cu trenul.

„Trecând paralel cu frontiera cu RDG, am mai luat o gustărică din sistemul nostru socialist. La câteva zeci de metri se înălţau falnic stâlpi imenşi și garnisite cu sârmă ghimpată – ca la noi, pe vremea lui Tito – turnuri de observaţie, o fâşie minată, şi atmosfera sinistră care ştiam că ne aşteaptă şi pe noi la întoarcerea acasă. În afară de tata, toţi, dar absolut toţi cu care luasem contact, ne-au întrebat de ce nu rămânem.

În vremea aceea, în 1984, aveam 50 de ani împliniţi, deci cu perspectiva de a munci cel puţin încă 15 ani și cu dreptul de a obţine cetăţenia în maximum 24 de ore, fiind practic jumătate german. Tata: cetăţean german, bunicul dinspre mamă: austriac, mătuşa după mamă: măritată cu un general încă activ, care nici el nu a înţeles de ce nu rămânem.

Este adevărat că înainte de a ne întoarce acasă, am avut o noapte nedormită. Știam bine de tot din punct de vedere politic ce ne aşteaptă, ceauşeştii o luaseră bine razna, începuse şi mizeria şi totuşi un fel de sentiment al datoriei, al chemării de a făuri neuropsihiatria românească, ne-a împins acasă. (…)”

În drum spre România au mai vizitat câteva locuri din Austria, printre care și Salzburg, un oraș de care doamna Kecskeméti s-a îndrăgostit instantaneu. Bineînțeles că la Salzburg am fost și eu, cât timp am locuit în Austria! După Salzburg au ieșit de pe autostradă, în așa fel încât să parcurgă drumul de-a lungul lacurilor din Salzkammergut. Au vizitat mănăstirea de la Melk şi au călătorit de-a lungul Dunării, prin Wachau, printre viile de pe colinele de la Krems, o altă zonă pe care o cunosc binișor. Acolo s-a născut bunicul domnului Kecskeméti, și în cimitirul de acolo se odihneşte străbunica sa, Anna Scheff, născută Melzer von Baerenheim, la Veneţia.

krems
La pas prin Krems

Au urmat, apoi, trei zile de vis în Viena, în orașul în care eu am trăit cinci ani. Tare m-am bucurat să citesc că le-a plăcut foarte mult în cartierul Grinzing, unde au luat o cină romantică, așa cum am făcut și eu cu Alin, de atâtea ori cât timp am locuit în Austria.

viena
Statuie la Schönbrunn, Viena

Fără pașaport: cu mașina, prin Munții Banatului

În 1984, un coleg şi amic de-al lor, unul dintre puţinii psihiatri adevăraţi din judeţul Bihor, fugise din țară. Iar un inspector de la direcţia sanitară plecase şi el. Astfel că, la doi ani după primul drum în Europa de Vest, soții Kecskeméti nu au mai primit aviz favorabil pentru paşaport…

Astfel că autobiografia mai conține descrierea unui drum în țară: în Munţii Banatului. Un alt loc în care am fost și eu, de câteva ori – cu ocazia festivalurilor de jazz de la Gărâna. Pe vremuri, Brebu Nou și Trei Ape erau locuri în care Pista bácsi și-a petrecut multe dintre veri. A fost atras acolo de o nostalgie, deci.

„În Brebu Nou, satul cu austrieci, mai era un băiat cam debil, care servea la cabana construită pe malul unui lac de acumulare care luase locul frumosului punct plin cu amintiri „La Trei Ape”, o serie de case din sat au fost cumpărate de timişoreni, reşiţeni și alții. Nici pe preotul catolic al drăguţei biserici din sat nu l-am mai găsit.

Singura care nu a trădat locurile, Mama Natură: numeroase izvoare susurau în continuare pe povârnişuri. Dar în vale, seara vacile nu mai veneau de la păscut, și nimeni nu mai cânta, în dialog, străvechile Jodlere – ca pe vremuri. M-am cam întristat. După trăiri frumoase, te cuprinde nostalgia, iar tinereţea nu se întoarce.”

brebu nou
Biserica din Brebu Nou

De acolo și-au continuat drumul către Orșova, la Cazanele Dunării, apoi la Turnu Severin. Am fost și eu în aceste locuri, cum altfel! Drept e că la Hobița, unde soții Kecskeméti au vizitat casa natală a lui Brâncuşi, nu am fost; am fost, însă, la atelierul său de la Paris, de lângă Centrul Pompidou.

Următoarele destinații au fost Tismana, Târgu Jiu și așa mai departe… în zona aceea nu am ajuns, niciodată.

Austria, Germania… și a venit Revoluția

După ce a trecut „pedeapsa”, soții Kecskeméti au primit din nou paşaport – nu înainte ca securistul direcţiei sanitare să-i ceară lui Pista bácsi o declaraţie scrisă despre cunoașterea legislaţiei despre contactul cu persoanele străine și angajamentul ca, în cazul în care observă ceva suspect, să sesizeze „organele competente”.

„Am adăugat la textul „prefabricat” câteva cuvinte care au făcut imposibilă interpretarea unui accept de a deveni şopârlă. Deşi la întoarcerea în țară, niciodată, nimeni nu m-a întrebat despre călătorie, totuşi am evitat să-mi vizitez colegii fugiţi. Dar din alte motive.”

În drum spre tatăl său, au decis să treacă prin Cehoslovacia – cine ar fi bănuit că, după 1989, vor fi obligaţi să meargă tot pe acolo, după ce austriecii anulaseră dreptul românilor de a călători fără viză până în Spaţiul Schengen. De data aceasta, în Germania au vizitat alte orașe, printre care HeidelbergBonn și Köln, orașe în care nu am ajuns. Încă.

Acasă în România, zilele treceau cu multă muncă. Dar viaţa devenea din ce în ce mai complicată. Centrul lor de neuropsihiatrie ar fi urmat să devină un centru-pilot al Organizației Mondiale a Sănătății. Directorul direcţiei sanitare era încântat de această perspectivă, dar de planuri s-a ales praful în urma unor îmbârligături tipice pentru țara noastră.

Chiar înainte de Revoluție, soții Kecskeméti au plecat din nou în Germania: la tatăl său și la un amic din Bonn. De data aceasta au făcut un slalom între Cehoslovacia şi Austria. Au văzut, cu ocazia asta, și Alpii austrieci.

Atunci când scrie despre aceste călătorii, domnul Kecskeméti prezintă nu numai atracțiile turistice și implicațiile istorice ale destinațiilor alese, ci povestește, cu mult farmec, și despre felul personal în care el și soția sa au perceput aceste locuri. În fiecare frază vezi cultura vastă a acestui om, dar și atenția și sensibilitatea cu care a observat locurile prin care a trecut și oamenii pe care i-a întâlnit.

Despre cum au trăit cei doi Revoluția, respectiv concluzii, în următoarea parte.

Va urma… 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

20 − ten =