Începuturile ca medic ale lui Kecskeméti István au avut loc la Lugoj. Soția sa, Pușa a fost repartizată la Făget pentru un stagiu de vară, iar ca să fie aproape de ea, Pista bácsi a ales Lugojul, unde a avut posibilitatea da a lucra în mult dorita psihiatrie. De acolo, au ajuns la Păclișa, în Țara Hațegului. A urmat o carieră de multe, multe decenii în domeniul psihiatriei. Și o viață fericită alături de aleasa inimii sale. Continuăm „Povestea unei vieți”!
Prima stație: Făget și Lugoj
La vremea respectivă, șeful de secție de la spitalul din Lugoj în care a ajuns era un prieten al familiei tatălui său: dr. Weinberg, un medic mazilit de la Timișoara, care se specializase cu Sigmund Freud, la Viena. L-a primit cu plăcere şi i-a dat primele cărţi de specialitate pe care le-a avut în mână. De ce primele? Pentru că, deprins cu cărţile de psihologie, domnul Kecskeméti nu a vrut să aibă de-a face cu tratatele de psihiatrie – nu până să ajungă la un oarecare grad de maturitate. La Lugoj a citit, cu pasiune, cărțile împrumutate de dr. Weinberg, iar după-amiezile făcea naveta la Făget, pentru a se întâlni cu Puşa.
În perioada aceea, domnul Kecskeméti și-a dat seama și de faptul că nu vrea să facă psihiatrie cu adulți, ci că este interesat să fie psihiatru de copii. Și a depus eforturi ca să își poată face lucrarea de diplomă despre psihiatria copilului, alegându-și, ca temă, tulburările de comportament ale copiilor.
În 1959, specialitatea de neuropsihiatrie infantilă a fost consfinţită de un H.C.M. Astfel, la Timişoara a luat fiinţă un cabinet în cadrul policlinicii de copii. Prima neuropsihiatră de acolo, o pediatră numită – nolens-volens – specialistă, tocmai ce a plecat definitiv în Israel. Cabinetul a rămas fără medic, așa că a fost binevenită oferta tânărului Kecskeméti, care se afla în căutare de cazuri și care, student în ultimul an de facultate, s-a angajat să gireze acest cabinet.
A urmat examenul de stat, apoi și momentul repartizării. Domnul Kecskeméti a ajuns, astfel, la Păclişa, unde se afla primul spital de neuropsihiatrie infantilă din țară.
A doua stație: Păclișa
„Fiind săraci lipiţi pământului şi dornici ca în sfârşit să fim numai noi doi, împreună, în 24 octombrie 1961 ne-am prezentat la post, cu ordinele de repartizare ca „medic stagiar de neuropsihiatrie infantilă”, deşi aveam dreptul la o vacanţă de 30 de zile. Ne-am încărcat mobila şi achiziţiile într-un camion şi am sosit la locul de muncă. (…) Am fost repartizați într-o o cameră cu uşă de sticlă, la Pavilionul nr. 1. şi ni s-a pus la dispoziţie o mică magazie pentru depozitarea celor aduse. Altă posibilitate pentru locuinţă: nimic.
Aşa a trecut o lună de zile, până am văzut că şoarecii din magazie au început să ne roadă tapiţeria mobilei nou-nouţe. Atunci, într-o furie, am spus că ori primim o locuinţă, ori plecăm. Directorul fiind iarăşi pe drumuri, administratorul ne-a dat la capătul aşa-ziselor barăci o cameră cu bucătărie, în care se intra printr-un holişor de circa un metru pătrat, unde era şi un robinet cu apă rece şi o chiuvetă de fontă. Ne-am instalat fericiţi că, în sfârşit, avem un cămin numai al nostru. Nu ne-a deranjat decât faptul că pentru patru barăci exista doar un singur grup sanitar cu patru WC-uri turceşti şi două duşuri.”
Așa a început cariera domnului Kecskeméti: la Păclișa, într-un sat aparținător de comuna Totești, care se afla la aprox. 10 km de orașul Hațeg. Cei doi au petrecut aici șapte ani. În cadrul autobiografiei sale, Pista bácsi prezintă în detaliu Țara Hațegului, pe care a tot descoperit-o în timpul liber. Am aflat, astfel, inclusiv despre datini din strămoși, cum ar fi Nedeia sau căsătoriile de probă. Spune că le-a plăcut la poalele Munților Retezat (unde eu nu am ajuns, încă). A fost primul lor „acasă”.
„Prima noastră mare surpriză, ţin minte, a fost o furtună de toamnă, cu fulgere şi tunete. În dimineaţa următoare ne-a întâmpinat o pătură serioasă de zăpadă. Sub soarele strălucitor se desfăşura, în toată frumuseţea ei, panorama mirifică a Munţilor Retezat. Este interesant că, în funcţie de vreme, munţii ţi se pot părea la distanţă enormă sau în imediată – aproape palpabilă – apropiere. (…) Eram convinşi că acolo vom îmbătrâni. Din păcate nu a fost să fie aşa.”
Au fost niște ani frumoși, spune domnul Kecskeméti, pentru că au început cu luptă: lupta entuziasmului tinereţii împotriva rutinei, gregarismului şi a unui „laisser faire” atât de caracteristic celor din sudul ţării. S-a făcut neuropsihiatrie în condiții de pionierat. Inițial, Puşa preluase o secţie de bărbaţi adulţi, fostul lor coleg de facultate, Mircea, o secţie de femei adulte, iar Pista bácsi, o secţie groaznică, de encefalopaţi care zăceau în pat.
„Peste tot, saltele zdrenţăroase, în saloane cu pereţi murdari, lenjerie ruptă în fâşii, mâncarea servită în vase din tablă, de pe care emailul sărise demult. Directorul nostru simpatic, în veşnic conflict cu adjunctul său pentru graţiile unei infirmiere mai răsărite, era mai mult lipsă. Colegii repartizaţi şi ei din diverse centre universitare pe locurile rămase neocupate stăteau cu ochii la mersul trenurilor, aşteptând minunea unei posibilităţi de transfer. (…)”
„Eu am fost mai egoist şi din primul salariu, mi-am cumpărat un aparat de fotografiat Smena 2, cu care mulţi ani am făcut poze foarte frumoase. Şi astăzi, când, maniac al fotografiei, am numeroase aparate foto, rămân cu convingerea că nu aparatul contează, ci ochiul celui care fotografiază. Din al doilea salariu a trebuit să ne plătim prima rată pentru o modestă mobilă de bucătărie.”
„Existând în toată ţara doar un pumn de specialişti recrutaţi dintre psihiatrii şi mai ales neurologii vârstei adulte, am devenit un fel de autodidacţi, cu marele avantaj de a nu fi tributari unei singure sfere lingvistice. Amintesc din lumea francofonă pe Heuyer, Michaux, Hecaen şi Ajouriaguerra, apoi Lebovici şi mulţi alţii; din sfera germană, pe Tramer, Lutz, von Stockert, von Staabs, Asperger, şi alţii; dintre ruşi, pe Suhareva, Ossipova şi Uşakov; dintre anglo-saxoni, Kanner, pe Eisenberg, Bender, Klein, Anna Freud etc. Am tratat aceste nume ca pe nişte idoli, transpunând ideile lor la condiţiile, mentalităţile, particularităţile din ţara noastră, atât de diferită de lumea lor din punct de vedere sociocultural.”
Așa au trecut cei șapte ani de la Păclișa, timp în care spitalul a devenit cu adevărat unul de neuropsihiatrie infantilă, unde s-a putut interna cazuistica din toată ţara. La un moment dat, domnul Kecskeméti a ajuns chiar directorul spitalului. Au dezvoltat spitalul cum au știut mai bine, Pista bácsi a început să se ocupe de autism, primea cazuri din toată țara și comunicase o serie de lucrări bine primite de cercurile de specialitate. A preluat secţia de psihiatrie băieţi, iar Puşa şi-a organizat, cred că un unicat în estul Europei, o secţie de nevroze şi terapie intensivă a psihozelor, cu o structură deosebit de luxoasă. Copiii stăteau în camere cu trei sau patru paturi, cu covor persan pe jos, perdele superbe şi draperii de catifea roşie, serveau masa în salon, din tacâmuri de porţelan, aveau câte un dulăpior pentru lucrurile lor personale.
Spitalul a devenit cea mai modernă unitate din sud-estul Europei. Motivul? În plin Război Rece, unitatea a fost dotată cu tot ce trebuie pentru un spital militar în caz de război: așa se explica dotarea cu imense cantităţi de materiale sanitare, utilaje de ultima oră care trebuiau păstrate în subsoluri şi întreţinute cu gresare cel puţin o dată pe an.
„Unitatea a devenit un posibil model pentru asistenţă, dar, în ciuda rentabilităţii unor asemenea spitale mari, avea şi laturi negative. Prima mare problemă a fost distanţa foarte mare de majoritatea aparţinătorilor, astfel că vizitarea unui copil de la Suceava, Constanţa sau Satu-Mare însemna timp mult şi efort material mare pentru părinţi. Foi de drum până acasă au fost prevăzute numai pentru copiii cronici (fiindcă în spital au fost și astfel de cazuri). Bieţii părinţi trebuiau să fie cazaţi, o cheltuială în plus. A doua mare problemă era numărul foarte mare de pacienţi, peste 60 pe fiecare secţie, ceea ce în ciuda statului de funcţiuni îndestulător a făcut aproape imposibilă asigurarea unor condiţii de intimitate pentru bolnavi. Cu excepţia secţiei Pușei, saloanele au fost de 5-6 paturi, sălile de zi aglomerate în ciuda programelor zilnice desfăşurate în variate spaţii anexă.”
Tot ceea ce au făcut este descris în amănunt. Dacă sunteți curioși, autobiografia domnului Kecskeméti vă stă la dispoziție, aici. În plan mondial se revizuia problema unităţilor mari, tinzându-se spre descompunerea lor în unităţi mai mici, dar mai „calde” din punct de vedere afectiv, evident luându-se în calcul şi preţul mai mare al acestor unităţi.
Între timp, cum în 1966 s-au reînfiinţat doctoratele în ştiinţe, la insistențele soției sale, Kecskeméti István s-a înscris la doctorat. A propus ca temă problema care îl preocupase de aproximativ patru-cinci ani: autismul.
La Păclișa, însă, lucrurile au luat o turnură nepotrivită: „de la centru” s-a dorit creșterea capacității spitalului. Cifrele mai mari dădeau mai bine. Dar nu se puteau înregistra rezultate bune cu un număr atât de mare de pacienți…
A treia stație: Cadea
În 1967, nişte amici l-au dus în județul Bihor, să vadă un cămin-spital de cronici, care era fără medici. La o distanță de 36 de kilometri de Oradea, la Cadea funcționa „Căminul-spital de copii bolnavi cronici irecuperabili Cadea”.
„Înăuntru, o unitate curată, bine gospodărită, desigur fără nici o facilitate de specialitate, cu 160 paturi. Am fost cucerit de dimensiunea potrivită, de 160 paturi, de posibilităţile de dezvoltare şi reprofilare în spital şi de ordinea care domnea aici în condiţii incomparabil mai modeste ca bogăţia Păclişei. (…) Am acceptat. Directorul Direcţiei Sanitare nu era în localitate, deci am lăsat o cerere pentru amândoi (…) şi am plecat acasă la Păclişa. În luna aprilie am primit transferurile în interes de serviciu. Nu fără sentimente de tristeţe, ne-am împachetat lucrurile pe un camion, am umplut zeci de saci cu cărţile noastre şi am pornit spre Bihor.”
15 ani au locuit soții Kecskeméti la Cadea. La sosire li s-a dat, provizoriu, un spaţiu de două camere şi baie, în curtea interioară a unităţii. S-au aranjat acolo și pentru început au dormit 2-3 zile aproape fără întrerupere. Plecaseră de la Păclișa cu un gust amar, din moment ce acolo a început distrugerea: prin arbitrariul impus de mărirea numărului de paturi. După trei zile a venit un inspector de la judeţ şi l-a instalat ca director pe Kecskeméti István. Spitalul acesta funcționa într-un fost conac.
Un conac în stil Rococo, în spatele căruia se afla un spațiu destinat activităţilor din aer liber, apoi și un parc dendrologic. Curând, Cadea a devenit cunoscută în toată ţara.
„Au venit vizitatori şi din străinătate, lucru penibil, pentru că vizitarea unităţilor de stat era interzisă pentru străini. De fiecare dată am încercat să iau legătură cu organele mele superioare, dar parcă era un făcut, niciodată nu s-a găsit nimeni să ne dea aprobarea pentru vizită. A trebuit, de fiecare dată, să îl invităm pe cel interesat acasă la noi. Şi cu cele mai fanteziste pretexte, să evităm introducerea în spital. Îmi aduc aminte de un medic venit din Australia, care nu a putut, nicicum, înţelege motivul pentru care nu l-am dus în unitate.”
În Cadea au trăit liniștiți, iar lucrurile mergeau bine, deși se întâmplau și multe inepții și încă de pe vremea aceea se arătau semnele începuturilor de corupţie care în zilele noastre macină din temelie întreaga societate românească. Cele mai dificile probleme le-au constituit repetatele restructurări de personal impuse de conducerea de partid şi de stat, când, director fiind, a trebuit să concedieze 4-6 salariaţi aleşi pe criterii socio-familiale. Numeroase nopţi nedormite au urmat după aceste intervenţii în destinul unor oameni necăjiţi. Totuși, Cadea a rămas, multă vreme, o unitate închegată şi funcţională. Cunoștea problemele personale ale fiecăruia dintre cei aprox. 110-120 de salariaţi, se implica în rezolvarea problemelor lor personale, se bucura alături de ei la logodne, căsătorii.
Stația finală: Oradea
În aprilie 1978, domnul Kecskeméti a fost sunat de tatăl său.
„Ne anunţa că dacă dorim să-l mai vedem, să mergem a doua zi la Gara Curtici, deoarece pleacă definitiv în Germania. (…) Am ajuns la Arad cu o jumătate de oră înainte de plecarea lui Wiener Walzer. Ne-am luat rămas bun cu ciudatul sentiment că viaţa noastră tihnită de la Cadea va lua sfârşit. Era evident pentru mine – care în adolescenţă şi prima tinereţe am avut de suferit şi pentru faptul că mătuşa mea trăia în Germania – ce va urma acum, când îmi pleca tatăl. În socialismul multilateral dezvoltat, una din cele mai recente sforăieli ale Ceauşeştilor a fost că nu putea fi conducător de unitate nimeni care avea rude în străinătate.”
Împreună cu soția, au început demersurile pentru a se transfera în altă parte, cu ideea că acceptă orice ofertă de a organiza unităţi de tipul Cadiei sau posturi în policlinică. Am fost primiţi pe rând cu brio, dar, după maximum cinci zile, li se spunea că răspunsul este, cu regret, negativ. În final, după deschiderea noului Spital Judeţean, domnului Kecskeméti i s-a oferit clădirea secţiei de tuberculoză infantilă şi ortopedie oasteo-articulară aflată în apropierea Spitalului de Neuropsihiatrie din Oradea.
„Am făcut marea greşeală, pe care o regret şi azi, să accept conform înţelegerii în consiliul naţional de psihiatrie incorporarea acestei unităţi în structura spitalului amintit. Mi s-a scos un post la concurs. Am susţinut concursul în capitală. Evident, nu am avut contracandidat. Abia peste un an s-a scos un al doilea post, pentru Puşa. Ea, spre îngrijorarea mea, avea trei contracandidaţi. A ieşit cu brio prima. A dorit să aleagă prima Sibiul, unde m-aş fi dus cu mare plăcere şi eu. Dar nu a fost posibil, s-a intervenit cu clauza buletinului de identitate, numai ca să nu plecăm.
Am făcut proiectul noii unităţi din Oradea, adaptând la condiţiile concrete ale sitului obţinut, proiectul meu de structurare şi organizare a sănătăţii mintale pentru deceniul 9, adică 1980-89, depus la minister (…). A urmat o lungă perioadă de detaşare din postul de medic primar psihiatru de la laboratorul de sănătate mintală adulţi Oradea până în februarie 1982 când, luaţi cu japcă, obţinând şi o locuinţă de două camere în Oradea, am fost obligaţi să ne luam rămas bun de Cadea noastră. Astfel se încheia o altă etapă importantă din viaţa noastră.”
Deși au primit promisiuni solemne cu privire la faptul că li se va repartiza un apartament cu patru camere, au primit unul de două camere. Cu durere în suflet, au dus la Timișoara comoda Empire, biroul Rococo, o consolă Biedermeyer cu oglindă, toate tablourile de familie, partea sa din argintăria familiei… A trimis la copiii cumnatului său câteva sute de cărţi. Parte de mobilierul ce sperau să îl ducă, cu timpul, la Oradea, două acvarii… toate romanele, bună parte din cărţile medicale le-au stivuit în garajul de la Cadea și au pus un lacăt pe uşa acestuia…. Ca să nu mai revadă din ele absolut nimic, niciodată.
„Apoi am încărcat tot ce trebuia dus urgent la Oradea, am ţinut o mică serbare de adio, unde nu am mai putut scoate o vorbă de emoţie şi tristeţe, şi am plecat. Ajunşi în locuinţa nouă am aranjat mobila, am despachetat parte din lucruri şi mi s-a făcut un rău nemaiîntâlnit până atunci.”
„Era o perioadă ciudată, plutea în aer un fel de incertitudine. Se simţea că ceva-ceva se clatină. Deşi recunosc că niciodată în acele timpuri nu credeam că voi mai trăi o schimbare de regim. Era la mintea cocoşului că regimul Ceauşescu este condamnat de istorie. (…) „
Legat de perioada de după schimbarea regimului, Pista bácsi a trăit aceeași deziluzie ca mulți alții. Așteptările erau mult mai mari… iar dezamăgirea, pe măsură.
„Există şobolani care fug de pe vasul care se scufundă. Ei sunt deştepţi. Alţii se scufundă cu vasul care piere. Ei sunt cinstiţi. Iar cei care se suie pe vasul care piere, sunt şobolanii proşti. Eu am rămas… Este adevărat că nu sunt primul aventurier din familia mea.
Un frate al străbunicii mele a fost vânător în Africa sfârşitului de veac XIX. După Primul Război Mondial, fratele bunicii mele a plecat în Paraguay, unde a făcut pe văcarul, iar după al Doilea Război Mondial, în Argentina, fiind prieten cu Juan Peron de pe vremea primei călătorii. Străbunicul meu austriac a pierit tânăr, înotând sub un vapor cu rotile, pe lacul Wörth…
Faţă de neamurile mele plecate la timp din ţară, eu cu siguranţă am trăit o viaţă mai plină de evenimente (în majoritate neplăcute) și am suportat mai multe decât ei. Dar am şi avut satisfacţia principală ce poate fi dată unui om: am supravieţuit.”
Mai trebuie să vă povestesc despre felul în care a trăit Kecskeméti István Revoluția, despre călătoriile sale în țară și în străinătate. Ca la final să vă povestesc și ce am mai aflat nou despre legătura dintre familia sa și familia mea.
Va urma…
