kecskeméti

„Povestea unei vieți” care s-a intersectat cu cea a strămoșilor mei (4)

Iată-l, în sfârșit, pe domnul Kecskeméti! Pe Pista bácsi, așa cum îi spun eu. La cei 86 de ani ai săi, este atât de la curent cu tot ceea ce se întâmplă în lume, încât mă uimește de fiecare dată când stau de vorbă cu el. Ne sunăm des și schimbăm e-mailuri des. Iar eu trebuie să vă spun, încă o dată, cât de mult mă bucur și cât de norocoasă mă simt pentru faptul că am avut șansa să îl cunosc! Continuăm, astăzi, cu „Povestea unei vieți” care s-a intersectat cu cea a strămoșilor mei.

kecskeméti
Kecskeméti István. Sursa foto: Ér Hangja – www.erhangja.ro

Fotografia de mai sus a ajuns la mine recent: am descoperit-o pe internet, iar cei de la Ér Hangja, care au efectuat cu domnul Kecskeméti un interviu televizat, mi-au permis să folosesc poza, pe blog. Am vrut, neapărat, să îi vedeți și dvs. figura: o figură foarte caldă, plăcută, calmă. A unui om care și-a pus toată viața în slujba medicinei și a pacienților săi: a fost neuropsihiatru pentru copii.

Primii paşi în domeniul medical: școala sanitară

După ce divorțul părinților l-a făcut să fie interesat de psihologie și a devorat o mulțime de cărți din acest domeniu, tânărul Kecskeméti s-a înscris la școala sanitară. A intrat imediat și în pâine, pentru că a solicitat, la diverse clinici, dreptul de a lucra voluntar în afara orelor și stagiilor obligatorii, precum și în timpul vacanțelor.

„(…) Am reuşit strălucit şi am fost acceptat. La început recuperam tifoanele, puţine şi ponosite, dar etuvate. Apoi am învăţat să fac tampoane pentru intervenţii. Cum în magazia din subsolul prăvăliei tatălui meu am reuşit să găsesc câteva ace de injecţie din platină, sterilizabile cu flacăra lămpii de spirt, l-am fericit pe „şeful” meu, pe deasupra i-am putut aduce de acasă câteva suluri de fir de mătase din paraşutele americane cu care se puteau face suturi durabile.

În curând am ajuns un fel de… anestezist. Pacienţii erau adormiţi cu masca Ombredane, un sistem de dozare a eterului sovietic adus în sticle albastru închis, de o calitate mai mult ca dubioasă, în amestec cu aerul propriu expirat, pentru a se asigura şi un oarecare nivel de bioxid de carbon. Cum pacienţii erau acoperiţi cu câmpuri operatorii, şedeam câteodată ore în şir ca sub un cort, fapt pentru care profesorul mă tot întreba: – Mai eşti treaz, încă nu te-ai îmbătat? „

medicină
Sursa foto: Pixabay

În cursul peregrinărilor sale prin cele mai variate unități medicale, a lucrat în multe locuri.

„O vară întreagă am avut fericirea să lucrez la ambulatorul sanatoriului Bega, cu dr. Burian. (…) Ajunsese aici după naţionalizarea sanatoriului său particular. La el făceam zilnic câte 5-6 anestezii de scurtă durată, cu Kelen. O singură dată unul mi-a făcut un stop cardiac şi până să se dezmeticească Buri bácsi – cum îi spuneam – deja i-am înfipt pacientului acul cu adrenalină în inimă. A revenit, fiindcă, după cum am mai scris, există un Dumnezeu al inconştienţilor. Numai după ce, student fiind, am aflat de riscurile enorme ale anesteziei cu Kelen – azi abandonată – m-am înfiorat retroactiv.”

V-am inclus aici aceste două fragmente din carte ca să vă faceți o idee asupra modului în care povestește Kecskeméti István despre cariera sa: cu multă sinceritate, sensibilitate și totodată cu umor. A fost un deliciu să citesc despre cât de altfel erau vremurile în care și-a început cariera și cum s-au schimbat acestea pe parcurs!

Fără drept de admitere la facultate: felcer la Arad

După cei patru ani de școală sanitară, nu a primit dreptul de a da admitere la facultate. Astfel că s-a făcut ceea ce se chema „felcer” și a fost repartizat la recent înfiinţatul Sanepid Regional Arad, unde și-a început cariera profesională în 1952. Poveștile despre această perioadă mi s-au părut, de asemenea, unele deosebit de interesante: atât cele despre partea profesională, cât și cele despre viața personală, despre ceea ce făcea tânărul Kecskeméti în timpul liber și despre cum și de cine s-a îndrăgostit. Nu vreau să vă dezvălui, totuși, prea multe. Motivul? Mi-aș dori ca cei care sunt interesați de povestea sa de viață, să îi citească toată autobiografia.

Unul dintre cele mai interesante episoade din perioada aceasta mi s-a părut a fi cea în care echipa sa a fost trimisă la Teremia Mare – chiar la începuturi – la doar trei kilometri de graniță. Au ajuns acolo cu un plic sigilat – cu obligaţia de a-l deschide şi citi doar la destinaţie. Au fost duși cu maşina Sanepidului: un Dodge de curse al principelui Mircea, din anii ’30, transformat în dubă.

„Ajunşi la Teremia, am fost debarcaţi într-o casă abandonată de bieţii lor locatari. Marea majoritate a şvabilor din Banat au fost, la vremea respectivă, dislocaţi cu forţă în Bărăgan. Și nu toate casele au putut fi ocupate de coloniştii aduşi din cine ştie ce ungher al ţării. Era o casă tipic bănăţeană, cu caloriferele încă montate, o baie care nu funcționase de cine ştie când, o fântână arteziană din care abia mai picura ceva apă feruginoasă de culoare ruginie, o pergolă cu viţă de vie sălbăticită.”

muscă
Sursa foto: Pixabay

Când au desfăcut plicul, au găsit niște instrucţiuni foarte precise. Aveau de prins niște… „flebotomi”. Niște musculițe despre care se spunea că erau trimise de… Tito, pentru a decima țăranii din zonă, chiar în preajma recoltei. Niște musculițe care transmiteau o boală febrilă a naibii și care trebuiau aspirate cu un fel de scule improvizate. Ceea ce s-a și făcut.

„Repede s-a răspândit ştirea că în localitate au sosit nişte „Fliegenfängeri” (vânători de muşte), poreclă purtată cu onoare timp 40 de zile, cât a durat misiunea.”

Au mai fost și prin alte sate. În Comloşul Mare s-a întâmplat să intre într-o casă, unde un bătrân părea că doarme în pat. Domnul Kecskeméti a salutat, i-a spus ce treabă are și s-a apucat de treabă. Numai după ce și-a terminat treaba, și-a dat seama că bătrânul nu că nu i-a răspuns… ci era mort. După sperietura zdravănă, a fost ospătat în vecini…

„…cu slăninuţă bănăţeană cu straturi de carne, brânză de oaie, roşii, ceapă zdrobită şi o comină tare ca dracu, o raritate faţă de poşircile bănăţene. După desfiinţarea zonei de frontieră am mai reuşit să mă întorc acolo de dragul acestei comine.”

Aviasanul, epidemiologia și stânele de oi

După ce s-a întors la Arad, a început să se familiarizeze cu orașul în care urma să petreacă următorii ani de viață. Acolo, cel mai fantastic lucru, spune domnul Kecskeméti, a fost faptul că, nefiind cunoscut de oameni, a pierdut eticheta de… duşman de clasă. Colectivul în care a ajuns a fost unul simpatic şi deschis.

„Eram în total circa 30 de salariaţi, majoritatea localnici sau de prin împrejurimi. Doar secretarul, un distins domn Vănătoru, cu o cicatrice dobândită într-un duel în tinereţe, la Cernăuţi, era un refugiat din Bucovina. Vorbea o austriacă perfectă şi aflând cam cine sunt, m-a intitulat Herr Sanitätsrat (domnul consilier sanitar, conform maniei germanice după titluri). (…) Eu am fost repartizat la epidemiologie.”

Foarte interesante au mai fost poveștile din perioada Aviasan, ocazie cu care am aflat că domnul Kecskeméti este pasionat și de… avioane.

„M-a pasionat epidemiologia, care are ceva din munca de detectiv şi m-am angajat plenar alături de şeful meu în investigaţii şi cercetări. Am participat la o serie de comunicări ştiinţifice. (…) În cei trei ani cât am lucrat în acest colectiv, s-au publicat trei lucrări în revista de specialitate, am fost acceptat în colaborări la Institutul de Igienă, dar şi în Clinica de Infecto-Contagioase din Timişoara.

O lună am fost în schimb de experienţă la Catedra de Parazitologie din Cluj, pe probleme de malarie. Cădea în responsabilitatea mea acţiunea antiexantematică, moştenire a Războiului Mondial, evidenţa şi controlul purtătorilor de germeni de febră tifoidă, investigarea bacteriofagilor din valea Mureşului. Participam la campania antimalarică susţinută de Staţia de Malarie din Pâncota, am participat şi la lămurirea unor cazuri mai speciale, de exemplu: epidemia de febră Q printre studenţii Facultăţii de Medicină Veterinară.”

Mă lua cu amețeala când citeam despre aceste lucruri; și încă nu știam nimic! Mai târziu, domnul Kecskeméti a participat activ la campaniile cu Aviasanul. Direcţia Sanitară avea un biplan și au fost luni în care a avut peste 30-40 ore de zbor cu acesta.

„După câte 60 de ore de zbor aveai drept la un drum dus-întors, cu orice cursă TAROM, până în capitală. Cele mai amuzante călătorii erau cu cursele de transport marfă. Şedeai pe unde apucai, pe cutii, lăzi, sau pe jos. Piloţii nu trebuiau să menajeze pasagerii, aşa că aeronava, mai ales în lunile iunie şi de toamnă, se scutura câteodată zdravăn prin golurile de aer de deasupra Carpaţilor. Puteai ajunge la Băneasa destul de şifonat, cu aceste Douglas-uri antice.”

nori
Sursa foto: Pixabay
Biplanul Aviasanului juca rol de „ambulanţă” în cazuri de urgenţă, era mijloc de transport pentru diverse materiale sanitare, vaccinuri, seruri, substanţe pentru probe biologice – care se paraşutau în aeroporturile mici, semnalizate de colţurile vopsite în alb ca terenurile de fotbal şi prevăzute într-unul din colţuri cu un sac de vânt.

„În foarte scurt timp am ajuns să cunosc cele mai ascunse unghere ale regiunii. Satele geometrice ale câmpiei de vest, cu majestuoasa panglică argintie a Mureşului, cu şerpuitoarele volute ale celor două Crişuri, pe atunci încă nepoluate, precum şi linia dreaptă a canalului morilor, creşterea lină a terenului spre podgoriile Aradului, care urca la înălţimile potolite ale Țării Zărandului şi ale Munţilor Codru Moma. Spre nord-est, urcuşul mândru al Munţilor Bihor…”

În aceste locuri a cunoscut mulți oameni interesanți, deosebit de inteligenţi, citiţi și preocupaţi de probleme filozofice. Uneori, fiind pe teren, se întâmpla ca lăsarea nopții să îl surprindă departe de dispensarul sau punctul sanitar din reşedinţa comunei.

„În asemenea situaţii, vara rămâneam câteodată la stâne. Acolo, întins pe blănuri de oaie, privind cerul înstelat, ascultam povestirile ciobanilor condamnaţi luni de zile la tăcerile solitudinii. Aici se încingeau discuţii despre literatură, filosofie, psihologie, textele Noului Testament. Aceşti oameni aveau sute de volumaşe ale colecţiei „Biblioteca pentru toţi” (…) cărţulii ţinute nu ca ornament, precum volumele legate în piele în unele biblioteci ai snobilor din oraşe, ci citite şi răscitite la lumina lămpii cu gaz, în lungile seri de iarnă, când era puţin de lucru şi femeile ţeseau, torceau lâna sau depănuşau ştiuleţii de porumb.”

carte
Sursa foto: Pixabay

 Și așa mai departe…

De la Arad la Timișoara distanța nu era prea mare. Astfel că domnul Kecskeméti călătorea cu trenul între cele două orașe, pentru a-și mai vizita familia rămasă în orașul de pe Bega. Practic, pe măsură ce povestește despre propria viață și cele ce i s-au întâmplat, afli o grămadă de lucruri despre cum au fost vremurile acelea. Cum au trăit oamenii, pe unde umblau, ce făceau în timpul liber, cum arătau Timișoara și Aradul… O carte ȘI de istorie, aș putea spune.

Trenurile care circulau între cele două orașe din Câmpia de Vest,  excursii la cetățile din județul Arad, o epidemie de scarlatină izbucnită într-un sat, o campanie anti-malarie, un accident de tren teribil și multe alte subiecte… Toate se regăsesc în această autobiografie.

În sfârșit: admiterea la facultate!

În sfârșit a venit și momentul în care domnului Kecskeméti i s-a permis să dea admitere la facultate. A fost momentul în care a lăsat Aradul în urmă și s-a întors la Timișoara. Tocmai când se îndrăgostise, însă, de o tânără din Arad… Cu care a dus apoi o relație la distanță, mulți ani la rând.

„La începutul anului 1955 am luat şi ore de limba rusă necesară la examenul de admitere. De rest m-am apucat în luna iunie. Am avut ghinionul de a fi prezent zilnic în faţa Institutului de Medicină începând cu data de 15 august. La 1 septembrie au început cursurile şi eu continuam să mă prezint la 8 dimineaţa cu restul de candidaţi încă neajunşi la rând. Ţin minte că am fost 830 de candidaţi pe 110 locuri. Nu vă pot spune ce fericit am fost, când m-am văzut pe lista admişilor. Dar cum nicio bucurie nu este şi fără amar, am fugit la Arad, unde într-o noapte senină ne-am ales o stea unde să se întâlnească privirile noastre în timpul săptămânii, când eram despărţiţi.”

stele
Sursa foto: Pixabay

Odată întors la Timișoara, reușita de a fi admis la facultatea de medicină a fost umbrită de pierderea independenței și a venitului de până atunci.

„Am rămas din nou întreţinut, situaţie extrem de neplăcută, fiindcă mama, care o bucată de vreme lucrase la o cooperativă pictând manual basmale, nemaiputând suporta vopselele, s-a îmbolnăvit şi a trebuit să abandoneze munca. Singurul care câştiga în familie era soţul ei, medicul care acum era specialist chirurg şi lucra într-unul din spitale (…).

Tata nu mai contribuise de ani de zile la întreţinerea fratelui meu. Fiind angajat al unei cooperative de prestări de servicii, abia dacă se putea întreţine pe sine. Cu greu am reuşit să obţin de la el modica sumă pentru taxa de învăţământ… Fiindcă deşi părinții erau divorţaţi şi eu eram întreţinut de mama, eram considerat, din nou, fiu de mic meseriaş, fost capitalist. Abia după anul întâi am scăpat de această obligaţie. De bursă nu putea fi vorbă, dar am obţinut bursa de merit de 50 lei pe lună, cu care puteam să-mi cumpăr nişte cărţi şi puţinele cursuri de care aveam nevoie.”

Unica pretenție a soțului mamei sale a fost să exceleze la toate materiile. Lucru care nu a fost o problemă pentru domnul Kecskeméti, care avea în spate, deja, școala sanitară absolvită. În continuare, povestește despre cursuri, profesori, atmosfera de la Timișoara din acele vremuri. Și despre viața din sânul familiei, unde împărțea din nou camera cu fratele său Péter, cu care mâncau multă pâine cu unsoare și cu boia, motiv pentru care a luat mult în greutate.

Vacanța de după primul an și-a petrecut-o la Arad, de care a rămas legat nu numai prin iubita sa, ci și prin numeroşii prieteni pe care și i-a făcut acolo. În timpul anului doi de facultate, în toamna lui 1956 a avut loc revolta anticomunistă din Ungaria, care a avut ecouri profunde şi la Timişoara. Tineretul, mai ales studenţimea, a fost luat de un val de entuziasm.

„Iniţial, în câteva cămine studenţeşti, au apărut proteste împotriva condiţiilor de trai. Apoi, după ce nişte militari (…) plasaţi în jurul căminelor au proferat injurii jignitoare la adresa studentelor, a urmat un val de furie şi s-a început aruncarea cu tot felul de obiecte în impertinenţii în uniformă. A doua zi s-au auzit împuşcături, iar pe la orele 10, mama, disperată, nu m-a mai putut ţine acasă. Sunt felcer şi student în medicină, dacă s-a tras, sunt şi victime, datoria mea este să fiu acolo. M-am dus. În jurul catedralei şi în spaţiul dinaintea acesteia demonstrau mii de tineri. Deodată apar sute de militari în zeci de camioane. Înconjoară masa de studenţi şi încep să-i încarce în camioane…”

Printre cei încărcați în camioanele acelea s-a aflat și doamna Alexandrina, viitoarea soție a domnului Kecskeméti. Dar cei doi nu se cunoșteau încă! Pista bácsi încă o mai avea pe iubita sa de la Arad. Pe care o suna în fiecare seară, de la centrala de telefoane, din zona centrală a Timișoarei.

„Cândva după 1989, am trecut pe la telefoanele din Timişoara şi doamna de la ghişeu se uită la mine. – Domnule, nu eşti dumneata cel care, cu decenii în urmă, dădeai telefoane la Arad, de luni până vineri, în fiecare seară? Puşa mea (soția domnului Kecskeméti – n.r.) se uită la mine, dar nu scoate un cuvânt. Eu răspund: – Stimată doamnă, aveţi o memorie extraordinară. La care ea: – Domnule, toate fetele de aici erau impresionate de dragostea dumitale. Puşa mea nu a întrebat nimic.”

kecskeméti
Sursa foto: Pixabay

43 de ani de fericire…

Pe soția sa Alexandrina, căreia îi spuneau Pușa, a cunoscut-o în anul patru de facultate. Capitolul în care începe să povestească despre iubita sa soție – care a părăsit lumea aceasta în 2002 – se intitulează „43 de ani de fericire”. S-au iubit timp de peste patru decenii, iar aceasta a fost cea mai frumoasă perioadă a vieții sale, spune domnul Kecskeméti.

„În anul patru s-a întâmplat că, sesizând singurătatea noii colege de grupă, fără nicio intenţie, cu cavalerismul cu care tratam oricare dintre colege, de Moş Nicolae să cumpăr un iepure de pluş, să-i leg cu o panglică roşie un beţişor şi să predau acest cadou gazdei Puşei, în plin centru, deasupra librăriei mari. Ea nu era acasă. Era un gest absolut fără nici un gând ascuns sau dorinţă de a semnaliza vreun sentiment dincolo de camaraderie.

În vremea aceea, iubita mea şi cu mine trăiam, după convingerea mea, în cea mai perfectă armonie. Până la un moment dat în care soarta a intervenit, spre disperarea noastră, şi a trebuit să ne despărţim. Am mai fost de câteva ori la Arad, parcă în virtutea inerţiei, bătând străzile atât de binecunoscute. Dar fiecare pas durea, iar oraşul mi s-a părut deodată gol. A trecut multă vreme până ce durerea despărţirii s-a mai alinat, dar sunt sentimente care nu se sting niciodată, te însoţesc o viaţă întreagă, deşi apar legături şi sentimente noi.

A trebuit să treacă foarte mult timp până să înţeleg că şi angajamentul de a-ţi iubi perechea până ce moartea vă va despărţi este doar o eroare. Moartea nu stinge iubirea, deşi viaţa merge mai departe şi pot apărea alte iubiri.”

Într-o zi friguroasă de iarnă, într-unul dintre parcurile orașului, Pușa a fost cea care l-a îmbrăţişat și l-a sărutat.

„Cred că a fost instinctul ei de femeie, care i-a dictat: acest om are, de acum, nevoie de tine. Avea un păr blond nemaipomenit de lung şi de bogat, ochii verzui minunaţi şi un fel cald de a fi. Încetul cu încetul m-a „îmblânzit”, ca în Micul Prinţ al lui Antoine de Saint Exupéry. Și am început să simt din nou căldura în jurul inimii. În primăvara lui 1959 – deşi idila începuse în 1958 – m-a acceptat pentru 43 de ani de fericire necondiţionată, absolută şi netulburată, nici măcar de vreun norişor. Cu menţiunea bizară că nu am încetat niciodată să o iubesc şi pe cea de care m-am despărţit.”

kecskeméti
kecskeméti

Cei doi s-au căsătorit cu o zi înainte de lansarea lui Gagarin în Cosmos. Au făcut-o la Timişoara, în prezenţa grupei de studenţi din care făceau parte. După terminarea facultății, au trăit la Păclișa, la Cadea și la Oradea, și au făcut vizite sporadice la familiile de origine de la Timișoara și Dej. Prima oară au ajuns, însă, la Făget și la Lugoj – însă numai pentru un foarte scurt timp.

În „Povestea unei vieți”, Pista bácsi descrie totul cu o sinceritate extraordinară. Eu cred cu tărie că atunci când te apuci să scrii despre viața ta, nici nu are sens să o faci altfel, decât sincer. Foarte sincer.

Va urma…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

one + 2 =