nadăș

„Povestea unei vieți” care s-a intersectat cu cea a strămoșilor mei (3)

V-am povestit că am intrat în legătură cu un descendent al familiei nobiliare care a trăit la Nadăș (satul natal al bunicilor și al tatălui meu); cu un descendent al familiei Dadányi, la care stră-străbunica mea a fost bucătăreasă toată viața sa. Și din vorbă-n vorbă, acesta mi-a spus despre autobiografia sa. După ce am primit-o, am citit-o pe nerăsuflate. În doar două seri! Iată, acum, ceea ce v-am promis: un rezumat sau un fel de recenzie a acesteia. „Povestea unei vieți” care s-a intersectat cu viața strămoșilor mei. Gânduri și amintiri, la zeci de ani distanță de când strămoșii săi și ai mei s-au intersectat în Banat: la Nadăș și la Timișoara. 

nadăș
Sursa foto: Pixabay

Timișoara de altădată, locul în care s-a născut și a crescut 

Kecskeméti István s-a născut și a crescut la Timișoara. A lucrat toată viața ca neuropsihiatru, acum are nu mai puțin de 86 de ani și trăiește la Oradea. Este descendent al familiei Dadányi: bunica sa a fost Dadányi-Gyülvészi Renáta, cea la care a locuit o altă ramură a familiei mele Benda și care a fost sora lui Dadányi-Gyülvészi György. La familia acestuia din urmă a lucrat, toată viața ei, stră-străbunica mea, ca bucătăreasă. Se întâmpla la Nadăș, un loc în care Pista bácsi nu a ajuns niciodată, dar despre care a auzit multe povești de la membrii familiei sale.

Pentru a înțelege exact despre cine este vorba, a trebuit să ne întoarcem mult în timp, așa cum a făcut-o și Kecskeméti István, în primul capitol al autobiografiei sale. Astfel, în articolul precedent v-am povestit că pe linie maternă, o parte dintre străbunii domnului Kecskeméti erau originari din Mingrelia, o provincie a Georgiei de azi; o parte a acestei familii princiare a ajuns, în anii 1600, în Banat. În anii 1700, au devenit moșieri și au primit titlu nobiliar,iar numele original, Dadiani, a fost maghiarizat și a ajuns Dadányi. Respectiv, a fost completat și cu Gyülvészi, în urma faptului că familia deținea localitatea Gyülvész (Giulvăz).

Asta a fost familia pe linie maternă… Pe linie paternă, rudele sale au fost patricieni în Timişoara. Bunica lui Pista bácsi provenea din Budapesta, unde tatăl ei a fost primul inginer-şef al căilor ferate maghiare, venit la rândul său din Praga, familia sa fiind originară în Moravia şi Boemia Imperiului Habsburgic. (O altă coincidență: și străbunul meu Benda a venit tot de acolo…) În familia bunicului din partea mamei au fost militari austrieci, iar străbunica provenea dintr-o veche familie nobiliară austriacă și prusacă: s-a născut în Veneția, la vremea respectivă în posesia imperiului. Și așa mai departe… absolut fascinant, totul.

Interesante lucruri mi s-au dezvăluit în vreme ce am citit autobiografia lui Kecskeméti István. Și așa tot obișnuiesc să spun că îmi place istoria orală… Probabil că mi se trage de la facultatea de antropologie pe care am absolvit-o. Îmi place să aflu despre evenimente istorice prin prisma omului care le-a trăit, a familiilor care s-au aflat în mijlocul evenimentelor; este mult mai interesant și mai intim, decât înșiruirea seacă a unor date istorice.

timișoara
Sursa foto: Pixabay

Din autobiografia lui Pista bácsi am aflat o mulțime de lucruri despre Timișoara de altădată; și nu numai.

„Mă văd după iarna ultimului an de război, în primăvara lui 1945 (…), șezând pe punctul meu principal de observaţie, o creangă orizontală, de grosimea unui trunchi de om, al stejarului secular din parcul bunicii mele, aşteptând să sune clopotele tuturor bisericilor din oraşul de pe Bega, anunţând sfârşitul sperat al unui coşmar care se numea al Doilea Război Mondial. (…) Şi dintr-odată a început concertul clopotelor Timişoarei. (…) La cei zece ani pe care îi aveam, inima mi se umpluse de fericire, crezând că de acum totul va fi bine. Nu a fost să fie aşa.”

Pe măsură ce povestea despre copilăria sa, mi s-a dezvăluit în față atât istoria familiei, cât și cea a Timișoarei de altădată.

O copilărie împărțită între mai multe case

Kecskeméti István s-a născut în 1934, în Vila Klein din Timișoara, care i-a aparținut celui de-al doilea soț al bunicii sale, Wilhelm Klein. Astăzi, în această clădire se află Mitropolia Ortodoxă Română a Banatului.

vila klein timișoara
Vila Klein, astăzi Mitropolia Ortodoxă Română a Banatului. Sursa foto: autobiografia lui Kecskeméti István

Culmea este că, imediat după ce l-am cunoscut pe Pista bácsi, s-a întâmplat să descopăr că una dintre fotografiile din arhiva familiei mele, o poză care o înfățișează pe bunica mea, a fost făcută exact în curtea acestei vile din Timișoara!

Sortam fotografiile când mi-a căzut în mână, din nou, o fotografie cu bunica mea, Benda Piroska, făcută după ce avusese loc prima ei împărtășanie. Când am întors poza, nu mi-a venit să cred! Pe verso notasem, chiar eu, cu mâna mea, următoarele: „în curtea vilei doamnei, la Timișoara, 1933”. În plus, o ștampilă cu… „Foto-Sport Kecskeméti”. Înainte, numele acesta nu îmi spunea nimic. Și nu m-am gândit nici despre ce fel de vilă de la Timișoara o fi fost vorba, atunci când bunica mi-a spus ceea ce eu am notat pe fotografie, ca să știu mai apoi.

timișoara benda
Bunica mea, în curtea Vilei Klein, în 1933

I-am trimis fotografia lui Kecskeméti István, care mi-a confirmat că este vorba despre curtea vilei Klein: a recunoscut copacii și tufele de trandafiri.

Așadar, cu un an înainte de a se naște Pista bácsi, în 1933, bunicii mele (născute în 1925) i se făcuse, deja, o fotografie în curtea Vilei Klein, cu ocazia primei împărtășanii. Faptul că ea a fost fotografiată acolo, în niște vremuri când nu era atât de lesne să ai acces la un aparat foto, arată, încă o dată, ceea ce bănuiam demult: că relația dintre familia aceasta nobiliară și familia mea a fost una foarte bună. Probabil că familia Dadányi și-a prețuit bucătăreasa și de aceea a aranjat ca nepoata acesteia să aibă o poză, ca amintire. Fotografia a fost developată la un atelier aparținând familiei Kecskeméti, de aici ștampila. Din aceeași serie mai există și două fotografii făcute în interiorul casei sau poate la un studio foto profesionist: cu siguranță, și acel shooting a fost mijlocit de familia Dadányi! Acest lucru m-a impresionat profund.❤️

benda piroska
Bunica mea, 1933

Revenind la Pista bácsi și la Vila Klein, despre al doilea soț al bunicii sale, Wilhelm Klein, Pista bácsi a scris:

„Bunicul meu vitreg a fost doctor în ştiinţe economice, inventator al unui sistem magnetic de curăţat grăunţele sortite a deveni sămânţă pentru recolte bogate. Firma lui, „Moştenitorii lui Wilhelm Klein”, l-a proiectat printre cei mai bogaţi industriaşi ai oraşului. A fost prototipul capitalistului conştient de menirea sa, discipol al marxismului economic, calculat şi absolut corect. (…) Bunica mea, divorţată de bunicul meu austriac, căsătorindu-se cu el, nu a resimţit pierderea celor patru mii de iugăre de pământ bănăţean, achiziţionând o vilă pe unul din bulevardele splendide pe cale a se naşte în centrul oraşului. Azi, această vilă în care m-am născut este Mitropolia Ortodoxă Româna a Banatului.”

Pista bácsi s-a născut, așadar, într-o familie înstărită. Mi-a făcut o mare plăcere să citesc despre copilăria sa. Familia sa a locuit în mai multe case din Timișoara. Mai târziu, după divorțul părinților, el personal a locuit la bunica sa.

După ce ne-am cunoscut, am fost curioasă să văd această casă, în care soarta familiei lui Pista bácsi și a familiei mele s-au intersectat. Într-o după-amiază recentă, am mers acolo, împreună cu tatăl meu și cu mătușa mea. Aceasta din urmă cunoștea locul și a dorit să mi-l arate. Am făcut niște fotografii pe care le-am transmis, prin e-mail, lui Kecskeméti István.

Mi-a scris că da, aceasta este casa, mai precis partea rămasă după vânzarea treimii din stânga (dincolo de ștreașina galbenă), că pe vremuri, pe ferestrele de la parter nu erau rulouri, și șpalete, care se închideau din interior. Că se bucură că am trecut pe acolo, pe la acest loc de care îl leagă enorm de multe amintiri frumoase…

Să revenim însă la vremurile în care mai locuia în centrul istoric al Timișoarei, când…

„(…) În această lume pestriţă şi pitorească mi-am petrecut primii ani ai copilăriei, sub ochii atenţi ai mamei, dar şi a guvernantelor care se succedau in funcţie de vâsta odraslelor. (…) De ele se leagă şi obiceiuri nu numai plăcute, ci chiar chinuitoare. În primul rând amintesc aici stilul de viaţă foarte reglementat, monoton, cu obligaţia însuşirii unor reguli de comportare, conduită, ţinută etc… Apoi problemele de alimentaţie; regula generală era ca zilnic un fel să fie obligatoriu o legumă. Azi îmi plac legumele, dar în acele vremuri, soteul de morcovi dulceag şi plictisitor a fost un chin egalat doar de cel de gulii, varză creaţă etc… pe care trebuia să-l mănânc fără milă, până la ultima îmbucătură. Nu mai spun că roşiile îmi pişcau cumplit gura… Dar trebuia să beau un pahar de suc de roşii pentru vitaminizare, toată vara.”

În timp ce citeam, am aflat despre plimbările făcute zilnic pe Corso, ocazie cu care micul Pista privea la vitrinele magazinelor, vitrine pe care le-a descris atât de bine, încât aproape că le vedeam și eu în fața ochilor. Mai ales când a fost vorba de cele împodobite de sărbători…

„Kaldori avea în vitrină, în prag de Crăciun, fabuloase trenuri electrice, cu gară, tuneluri, semnalizatoare luminoase, viaducte etc… În alte prăvălii erau tot felul de jucării, păpuşi animate, care fascinau, în ciuda faptului că din călătoriile sale anuale la Viena şi Leipzig, unde se contractau mărfurile la târgul internaţional, tata îmi aducea maşinuţe Schuko care ştiau tot felul de lucruri, unele fiind demontabile, altele aveau un fel de „radio”, deci făceau muzică, se dădeau peste cap ori nu cădeau de pe masă… 

Mai târziu, când spectrul războiului devenise din ce în ce mai ameninţător, paralel cu înarmarea Germaniei hitleriste, la aceste jucării s-au adăugat tancuri, tunuri, chiar şi avioane din care cădeau bombe (…) şi se lansau paraşute. Un non plus ultra era submarinul care făcea reale scufundări şi putea lansa torpile. Spre deosebire de frățiorul meu, care la un Crăciun a primit un tren electric, eu aveam un trenuleţ mecanic fabricat de vestita firmă Märklin, ale cărui produse „de epocă” le-am revăzut recent, la Nürnberg, într-o expoziție retrospectivă cu vânzare. Am fost oripilat de preţurile cerute pentru aceste jucării minunate, azi cu valoare de colecţionar.”

crăciun
Sursa foto: Pixabay

Crăciunul se sărbătorea în trei locuri, acasă la ei, la bunicii din partea tatălui şi la bunica din partea mamei. Moș Crăciun venea noaptea, jucăriile erau lăsate în pantofii curăţaţi cu Schmollpasta. De Paște, copiii Kecskeméti pregăteau cuiburi din iarbă, în care Iepurașul lăsa cadourile, iar într-un an, chiar trei iepurași vii. În praful fiecărei sărbători, Pista bácsi și fratele său alegeau dintre jucării și le ofereau cadou copiilor de la orfelinate, ocazie cu care a și observat, deja, inegalităţilor sociale şi nedreptăţile soartei.

O copilărie trăită în timpul celui de-al Doilea Război Mondial

A început cel de-al Doilea Război Mondial, care a blocat granițele, iar călătoriile în străinătate au devenit imposibile.

„Atunci am făcut, cu mama, cele mai fantastice călătorii. Exista, într-un dulap, o colecţie de ilustrate pliate, de culoare sepia, din mai toate locurile semnificative ale continentului, pliante aduse din călătoriile membrilor familiei prin lume. Pe atunci, valizele din casă erau împestriţate cu etichete lipite pe ele în fiecare hotel pe unde s-a stat. Ei, mama ne aşeza pe covorul din camera ei şi cu ajutorul ilustratelor am început să călătorim. Și azi se întâmplă că văzând la televizor pentru prima dată imaginea unor locuri din Europa, să le recunosc după acele ilustrate.”

Înainte să înceapă școala, mama lui Kecskeméti István, atașată de tradiţiile legitimiste austriece ale tatălui său, nu a acceptat să se înregimenteze în asociaţia hitleristă a etnicilor germani din Banat, după ce Hitler anexase Austria alipindu-o Reichului.

„Cam pe atunci am trecut prin primul meu şoc zguduitor în legătură cu adulţii. Într-o bună seară, în timp ce ascultau ştirile, am văzut-o pe mama plângând. Mult mai târziu am aflat motivul: ultimele cuvinte ale cancelarului Schuschnigg al Austriei cotropite, care, cu voce jugulată de emoţie, pronunţa un „Gott schütze Österreich!” („Domnul să apere Austria!”), auzindu-se în continuare cum este târât de SS-işti, din faţa microfonului, drept în tragica istorie a Europei. Desigur, la patru ani, încă nu realizam semnificaţia episodului. Dar, pentru prima dată în viaţa mea, am constatat că şi adulţii plâng, deci lumea nu este atât de protejată de ei cum credeam până atunci.”

timișoara
Sursa foto: Pixabay

Din autobiografia lui Kecskeméti István am aflat, cum spuneam, multe lucruri despre Timișoara de altădată, printre care și motivul pentru care în orașul de pe Bega, troleibuzului i se spune firobuz: un sfertodox al timpurilor ar fi descoperit că termenul de „troleibuz” este în limba duşmanilor anglo-saxoni, deci trebuie înlocuit, cu „firobuz”.

O parte din vara anului fatidic 1944, Pista bácsi a petrecut-o pe moşia naşului său din Clopodia, ca refugiu din faţa bombardamentelor care au ameninţat Timişoara. Dar încă dinainte de asta, simțind că sosirea războiului este iminentă, în 1939-1940, bunica sa s-a hotărât să părăsească centrul orașului, să vândă vila de pe bulevardul Loga și să cumpere un conac în cartierul Viile Fabric (fotografiile de mai sus).

„Pentru fratele meu şi mine, era raiul pe pământ. Lângă conacul restaurat, bunica ne-a construit o casă cu două camere, grup sanitar, cabină de duş, unde petreceam la început verile, apoi, în repetate rânduri, când problemele familiale ale părinţilor s-au complicat, petreceam timp mai îndelungat. Conacul cu un donjon avea şapte camere. (…) Sufrageria, salonul, biblioteca şi dormitorul cu o anticameră mare, baia şi budoarul bunicii şi o cămară pentru delicatese… Din salon şi sufragerie se deschideau uşi spre o terasă superbă, ornată cu trofeele de vânătoare ale familiei şi o parte din panoplie. În subsol a fost amenajată bucătăria (…). În micul vestibul se deschidea o nişă cu o minune încă neîntâlnită până atunci de mine: un ascensor pentru alimentele servite la masă. De aici, scările urcau la pod şi bastionul pătrat, în care se afla cisterna de apă şi de unde se deschidea o panoramă frumoasă deasupra acoperişurilor, parcului şi pădurii din apropiere.

În orice caz, lucru ce se întâmplă cam o dată la un secol, în toiul lucrărilor de restaurare, pârâul Behela, care traversează la destul de mare distanţă Pădurea Verde, şi-a umflat apele şi subsolul clădirii a fost inundat, eveniment cu răsunet pentru noi, copiii, necaz pentru bunica. După terminarea reamenajărilor, bunica a organizat pentru tineretul străzii un bal mascat, care a avut loc în subsol. Asta a fost o senzaţie şi pentru mine, care jucam rolul a ceea ce azi se cheamă disc jockey, punînd pe rând, pe patefonul străbunicii mele, discuri cu tangouri, valsuri, slow foxuri, foxtrotturi, dar şi câte un shimmy şi charleston din deceniile trecute. Cu această ocazie, nolens-volens, am fost iniţiat de fetele din vecini la vârsta de 7 ani, fără nici un entuziasm, în primii paşi de tango.”

În stânga conacului, o alee de castani de un soi mai aparte, cu flori roşii, ducea spre poarta unde aveau acces trăsurile şi maşinile. Puţin mai încolo se înălţa capela ortodoxă a familiei, în care se aflau picturile lui Luchi Demian şi iconostasul şi restul lemnăriei aurite făcute de Gazsó. (…)

„Datorită acestei capele, a trecut pe la noi Majesteatea Sa, tânărul Rege Mihai, ctitorul Catedralei Mitropolitane, care se afla atunci la stadiul amenajărilor interioare. Suveranul a dorit să vadă opera celor doi, angajaţi pentru amenajările interioare de la catedrală. În capela ridicată de bunica, probabil în virtutea tradiţiei de a ctitori biserici greco-ortodoxe sârbeşti şi, mai târziu, româneşti, de către numeroşi ascendenţi ai familiei, se pare că s-a născut ideea angajării lor pentru catedrală.”

Mi-a făcut plăcere să citesc descrierea acestui conac, care avea o curte și o grădină de flori impresionante, dar și o grădină de legume, plus o fântână cu apă minerală. În curtea gospodăriei erau și porci York, două vaci de lapte, dar și armăsarul de călătorie al fratelui bunicii, Dadányi György.

Poveștile despre război sunt multe și impresionante, felul în care Timișoara a trăit cel de-al Doilea Război Mondial mi s-a desfășurat în față prin ochii copilului Kecskeméti István.

„(…) Un avion german deghizat cu însemnele aviaţiei iugoslave a aruncat o bombă pe locul unde de obicei se ţineau târgurile de ţară – Câmpia Stâncuţelor. A urmat o saptămână în care deasupra oraşului zburau, fără încetare, din zori şi până la asfinţit, bombardierele şi avioanele de vânătoare germane Stukas, Messerschmidturi şi alți monştri pe care urma cu timpul să le identific după zgomotul motoareler. În ziua de Vinerea Mare ortodoxă s-au auzit nişte bubuituri în depărtare, iar seara, Radio Londra a anunţat bombardarea Belgradului, în curând ocupat. Comandamentul statului major pentru Balcani al armatei hitleriste s-a instalat la Timişoara în clubul ziariştilor (azi, Casa Universitarilor), iar ofiţerimea a fost cazată cu forţă la familiile minoritarilor. La noi a fost cazat un colonel SS cu uniformă neagră şi cap de mort pe insignă.”

Din capitolul „Copilărie între soldați şi refugiați, între bombe, cămile şi un pui de leu” am aflat multe lucruri groaznice despre război, inclusiv despre momentul în care Kecskeméti István a fost martorul unei execuţii sumare, în stil de război: un tânăr soldat beat a violat o fetiţă cunoscută de familia sa și care locuia pe strada vecină. După ce a fost anunţat, comandantul a verificat faptele, s-a convins de vinovăţia tânărului și acesta a fost doborât de o rafală de mitralieră.

Povești care îți dau fiori și care te fac să prețuiești și mai mult faptul că noi trăim, acum, aici, vremuri de pace.

tanc
Sursa foto: Pixabay

Cu toate acestea, capitolul menționat mai sus include și multe alte povești, dintre care și unele mai drăguțe.

„Soldaţii sovietici erau doar în trecere pe la noi şi ne aduceau diverse cadouri. Se întâmpla ca la venirea mea de la şcoală, bunica complice să mă cheme în grajd ca să-mi arate două cămile cu dublă cocoaşă, de toată frumuseţea, cumpărate pe nimic de la soldaţi. Altădată mi-a prezentat un pui de leu foarte drăguţ, furat de ofiţerul rus, din grădina zoologică din Budapesta. Din păcate asemenea cţii erau, după maximum o zi, contramandate de tata Wili, care găsea şi modul de a scăpa de ele.”

Un nou capitol al vieții sale: cel de la școala piaristă

În copilărie, Pista bácsi nu vorbea prea bine limba română, însă i-a fost de ajutor, în acest sens, prietenia cu… Mihai Șora.

„Preotul care celebra slujba în fiecare an, de sărbători, în capela bunicii, avea doi băieţi mai mari. În vara lui 1945, unul dintre ei, un student la litere şi filosofie, mi-a ţinut companie, făcând cu mine lungi plimbări pe aleile parcului, ţinându-mi prelegeri savante, suficient de interesante pentru a se lipi de mine un început de vocabular în limba prea puţin cunoscută.”

Din clasa a cincea a fost înscris la Liceul Piarist, o școală confesională catolică. În timpul studiilor de acolo, părinții săi s-au despărțit. Iar în același timp, au început alte vremuri zbuciumate ale istoriei.

„Începea debandada, magazinele de optică ale bunicului au fost evacuate cu forţa pentru a se înfiinţa primul „Magazin Universal” din oraş. Tata propusese noii guvernări cedarea firmei statului pentru a se înfiinţa „Centrofarm-ul”. Acest lucru a fost refuzat, până în momentul în care magazinele au trecut în proprietatea statului, tata fiind eliminat de la conducere, iar de mine s-a lipit eticheta de” pui de exploatator” (…)”

kecskeméti
Magazinul de optică „Kecskeméti”. Sursa foto: autobiografia lui Kecskeméti István

La școala cea nouă, a fost cooptat rapid „Beniamin”, adică membru al unui grup de elevi de clasa a opta. Această onoare se obţinea printr-un ritual iniţiatic în care a fost culcat pe spate, pe catedră, i s-a desfăcut pantalonul până sub ombilic, clasa l-a scuipat pe burtă, apoi i-a desenat, sub locul scuipat, un cap de mort cu două oase.

„De atunci am fost membru cu rang egal al clasei celor mari, participând la toate prostiile acestui grup distins. La vremea respectivă Corsoul era teritoriu interzis elevilor care purtau cusute pe mânecă număr de ordine şi însemnele școlii; partea opusă Corsoului din centru, poreclit „surogat”, nu a satisfăcut elevii mari, aşa că deghizat în dromader, printr-o combinaţie de trei elevi și o pătură, am călărit în teritoriul interzis, cântând cu voce tare şi fals melodii, chipurile, orientale. (…) Neascultând de avertismentele repetate ale poliţiştilor binevoitori (…), am fost arestaţi şi depuşi la chestură, de unde a trebuit să fim eliberaţi la insistenţele directorului nostru, un preot tânăr şi inimos. Evident, ne-am simţit niște eroi, persecutaţi de oficialităţi. (…)”

Pista bácsi a fost un copil rebel, mi se pare. Printre altele, făcea focuri de artificii, care erau interzise după război, fiindcă erau considerate explozibile.

„Încă mai existau prăvălii particulare de chimicale. Am ales una, G. A. Krayer, pentru aprovizionare. Aici cumpăram vitriol chimic pur, acid azotic fumans pentru fulmicoton şi fitiluri pentru explozibili, acid clorhidric, salpetru etc. Prieten cu tata, proprietarul, după cum aflasem mai târziu, îl suna de fiecare dată, iar el transmitea mamei ştirea că odrasla punea din nou în pericol covoarele, mobilierul din casă etc. Dar pe atunci, căsulia noastră de la bunica a fost deja transformată în „laborator”.

Cea mai riscantă experienţă era să mă coste, dar m-a ajutat zeul inconştienţilor. Vrând să-l imit pe vestitul ctitor al premiilor Nobel, deşi ştiam că în urma unui experiment rămăsese fără un braţ, am preparat nitroglicerină. Dorind să-l transform in dinamită, am pregătit praf de cretă într-un mojar peste care am turnat periculoasa licoare. Încercând să amestec cele doua ingrediente, cu un zgomot destul de puternic mojarul a zburat pe fereastra deschisă, lăsându-mă perplex, cu bagheta de sticlă în mână.”

timișoara
Sursa foto: Pixabay

Urmează povești despre bătăi în școală, un radio construit ilegal și chiar despre un aligator pe care familia sa îl avea la conacul din Viile Fabric, pe care-l țineau într-o vană. Eu am auzit despre asta de la bunica mea, dar am crezut că faptul că familia avea un aligator în casă, este o invenție; nu mi se părea a fi ceva plauzibil.

Tot din autobiografia lui Kecskeméti István am aflat și despre Circul Krately, care trecea în fiecare an prin Timișoara. I-au rămas în minte două figuri deosebite. Primul, un trapezist cu numele de împrumut Ernesto, care se pare că a fost prieten de joacă al mamei sale, încă la moşia din Nadăș, deci pe când avea 4-5 ani. O figură deosebit de distinsă, cultă, care vorbea la perfecţie șapte limbi; în tinereţe artist, iar mai târziu, bufon.

Al doilea, domnul Ciacanica, frate cu cel mai mare criminalist al României interbelice. Un om umblat în toată lumea, perfect cunoscător al Levantului şi al Africii de Nord, originar din lumea mirifică a ciulinilor Bărăganului… Pe atunci, la familie lucra o guvernantă, a cărei soră de 16 ani era foarte frumoasă și deșteaptă. Ochii lui Ciacanica ar fi intuit o stofă bună de circar în această fată. Domnul Kecskeméti a aflat, mai târziu, că fata a fost, practic, cumpărată pe bani frumoşi de la mama sa, care era, săraca, văduvă de război.

„Întâlnindu-mă mai târziu, după ani, cu fosta noastră guvernantă, aceasta ne-a povestit că sora ei a ajuns un număr mare în dansuri pe sârmă, dar cu preţul unor cumplite bătăi încasate de la stăpânul ei, în timpul instruirii. Mi-a şi arătat nişte fotografii din Egipt, Turcia, Maroc… Cu ani în urmă mi s-a părut că o recunosc într-un reportaj de televiziune realizat cu ocazia pensionării ei ca director al Circului de Stat din Bucureşti. Povestea despre o carieră profesională reuşită şi de o viaţă împlinită, în arta circului…”

timișoara
Sursa foto: Pixabay

O mare pasiune pentru psihologie

Am aflat și despre pasiunea lui Pista bácsi pentru cinematograf, muzică clasică, lectură și… psihologie. Domnul Kecskeméti István a ajuns neuropsihiatru dintr-o mare pasiune dezvoltată pentru psihologie, care a început în fragedă pubertate.

„Pe atunci a apărut, la o editură de ştiinţă, o carte de psihologie, îmi aduc aminte și astăzi de numele autorului, un oarecare Brucăr. Cum aveam bani de buzunar de la tata, cu obligaţia să-l caut o dată pe săptămână, miercurea, la prăvălie, mi-am cumpărat și cartea asta, alături de Ziarul Ştiinţelor şi Călătoriilor și de niște ţigări ieftine. Într-o seară am fost interceptat cu cartea în mână, de mama, care (..) mi-a confiscat cartea şi mi-a interzis orice preocupare cu psihologia. Îmi aduc aminte cum i-a spus soțului ei: „asta îi mai lipseşte copilului!”.

O greşeală fatală, care m-a marcat pentru toată viaţa. Dacă până la șapte ani am vrut să devin preot catolic, idee abandonată când am realizat restricţiile celibatului (…), după vârsta de șapte ani, bolind adesea, înconjurat de numeroşi medici, prieteni ai familiei, ştiam că o să mă fac medic. Acum, după această interdicţie, am căutat anticariatele, particulare încă, în care moştenitorii medicilor decedaţi predaseră lucrări de psihologie şi psihiatrie, unde am găsit pe preţuri de nimica o vastă literatură despre hipnoză şi mai ales psihanaliză, pe care am citit-o cu nesaţ.”

timișoara
Sursa foto: Pixabay

Capitolul „1948 – anul în care au început calamitățile” descrie niște momente triste. În iarna 1947/1948, Kecskeméti István a contractat pentru a doua oară rujeola. Bolea acasă și asculta Radio România, unde s-a anunțat că Majestatea Sa Regele Mihai a demisionat. S-a proclamat Republica Populară Română…

„…și în vara lui 1948 au început, pe rând, calamităţile. La 11 iulie, soţul bunicii nu a mai fost lăsat să intre în propria sa întreprindere. Haidamacii noului regim i-au adus la cunoştinţă că nu mai e proprietar. Și că, din voinţa poporului, industria ţării a fost naţionalizată. Moşierii fuseseră deja deportaţi, care pe unde, cu câte o valiză de efecte personale, unii prin Bărăgan. (…)

Pentru mine, noutatea a fost aşa-zisa reformă a învăţământului. Școlile confesionale au fost desfiinţate, sediile naţionalizate, au fost înfiinţate licee teoretice şi clasice şi o serie de şcoli tehnice, menite să asigure braţe de muncă specializate pentru viitoarea construcţie a lumii noi. (…) Ajuns în şcoala sanitară, având un prieten intim, colegi în aceiaşi papuci ca mine, deci maziliţi din liceele teoretice sau clasice, având în curând şi o iubită în braţele căreia îmi regăseam liniştea după frământările zilei, nu m-a interesat în mod deosebit nici faptul că la solicitarea înscrierii în societatea de Cruce Roşie, la depunerea adeziunii am fost întrebat ironic dacă cred că acest organism are nevoie de lepre ca mine?

 Am tăcut şi, fiind la vârsta la care cauţi confirmarea identităţii tale şi prin „carnete de membru”, m-am înscris la „Protecţia Animalelor”, organism al societăţii civile al cărui membru fondator a fost, pe vremuri, bunica. (…) Neavând animal de protejat, am furat un porumbel din faţa Operei, fără şansa de a-l putea ţine acasă. În aceeaşi zi a trebuit să-l duc înapoi în centru. (…)

Nu cu prea mult timp după aceea, la înscrierea colegilor mei in UTM, organizaţia de tineret a partidului, apropiaţilor mei li s-a interzis să mai ţină legătura cu mine; probabil că şi asta a fost una din tehnicile războiului de nimicire a duşmanului de clasă. Nu m-au nimicit. Dimpotrivă, au reuşit să mă întărâte. Am fost din ce în ce mai preocupat de psihologie, materie interzisă de mama. (…) Din anticariate cumpăram o serie de lucrări despre hipnotism.

„Magnetismul animal” de Messmer, manuale despre hipnoză scrise în secolul al XIX-lea de Bernheim, soţii Voigt, şi altele. (…) A urmat seria cărţilor despre psihanaliză, începând, spre norocul meu, dinspre simplu spre complicat cu „Psihopatologia vieţii cotidiene” , „Interpretarea viselor” , „Cele trei prelegeri”, „Introducerea în psihanaliză” ale lui Freud. Un compendiu al lui Ferenczi în limba maghiară, „Psihologia individuală” de Adler şi o carte despre arhetipuri a lui Jung. Practic, lectură secretă pentru ani de zile…

O autoanaliză prin care am trecut în acei ani mi-a rezolvat multe probleme. Am reuşit să mă distanţez de problemele părinţilor mei, iar odată cu avansarea înspre adolescenţă m-am regăsit cu o optică proprie despre oameni şi lucruri…”

Au urmat primii paşi în domeniul medical, despre care voi scrie în cele ce urmează. Curioși?

*Prima parte: aici, a doua parte: aici.

2 thoughts on “„Povestea unei vieți” care s-a intersectat cu cea a strămoșilor mei (3)”

  1. Dragă Timea, mă impresionează harul cu care poți povesti istoria mea personală,îmi face plăcere să mă întâlnesc cu mine însumi în alte vremi chiar dacă sunt și amintiri care dor, dar timpul, această imagine mișcătoare a eternității după cum zicea Platon, are darul de a atenua din tăișurile vieții și permite să vezi altfel lucrurile ca atunci când ți au produs suferințe, exact cum azi, la bătrânețe recitind cărțile prăfuite de pe rafturile bibliotecii te miri cât sa schimbat modul tău de a vedea și de a te raporta la textele recitite. in nou îți mulțumesc pentru cadoul ce mi-l faci confruntându-mă cu cel care am fost altădată. Acum urmează din nou să mă confrunți cu dușmanul meu de un veac – aritmetica. KP.

    1. Pentru mine este o onoare că mi-ați permis să scriu despre dvs. pe blogul meu; apoi, este o mare bucurie că vă place ce am scris! Vă mulțumesc!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

nineteen + 20 =