„Povestea unei vieți” care s-a intersectat cu cea a strămoșilor mei (3)

La școala cea nouă, a fost cooptat rapid „Beniamin”, adică membru al unui grup de elevi de clasa a opta. Această onoare se obţinea printr-un ritual iniţiatic în care a fost culcat pe spate, pe catedră, i s-a desfăcut pantalonul până sub ombilic, clasa l-a scuipat pe burtă, apoi i-a desenat, sub locul scuipat, un cap de mort cu două oase.

„De atunci am fost membru cu rang egal al clasei celor mari, participând la toate prostiile acestui grup distins. La vremea respectivă Corsoul era teritoriu interzis elevilor care purtau cusute pe mânecă număr de ordine şi însemnele școlii; partea opusă Corsoului din centru, poreclit „surogat”, nu a satisfăcut elevii mari, aşa că deghizat în dromader, printr-o combinaţie de trei elevi și o pătură, am călărit în teritoriul interzis, cântând cu voce tare şi fals melodii, chipurile, orientale. (…) Neascultând de avertismentele repetate ale poliţiştilor binevoitori (…), am fost arestaţi şi depuşi la chestură, de unde a trebuit să fim eliberaţi la insistenţele directorului nostru, un preot tânăr şi inimos. Evident, ne-am simţit niște eroi, persecutaţi de oficialităţi. (…)”

Pista bácsi a fost un copil rebel, mi se pare. Printre altele, făcea focuri de artificii, care erau interzise după război, fiindcă erau considerate explozibile.

„Încă mai existau prăvălii particulare de chimicale. Am ales una, G. A. Krayer, pentru aprovizionare. Aici cumpăram vitriol chimic pur, acid azotic fumans pentru fulmicoton şi fitiluri pentru explozibili, acid clorhidric, salpetru etc. Prieten cu tata, proprietarul, după cum aflasem mai târziu, îl suna de fiecare dată, iar el transmitea mamei ştirea că odrasla punea din nou în pericol covoarele, mobilierul din casă etc. Dar pe atunci, căsulia noastră de la bunica a fost deja transformată în „laborator”.

Cea mai riscantă experienţă era să mă coste, dar m-a ajutat zeul inconştienţilor. Vrând să-l imit pe vestitul ctitor al premiilor Nobel, deşi ştiam că în urma unui experiment rămăsese fără un braţ, am preparat nitroglicerină. Dorind să-l transform in dinamită, am pregătit praf de cretă într-un mojar peste care am turnat periculoasa licoare. Încercând să amestec cele doua ingrediente, cu un zgomot destul de puternic mojarul a zburat pe fereastra deschisă, lăsându-mă perplex, cu bagheta de sticlă în mână.”

Urmează povești despre bătăi în școală, un radio construit ilegal și chiar despre un aligator pe care familia sa îl avea la conacul din Viile Fabric, pe care-l țineau într-o vană. Eu am auzit despre asta de la bunica mea, dar am crezut că faptul că familia avea un aligator în casă, este o invenție; nu mi se părea a fi ceva plauzibil.

Tot din autobiografia lui Kecskeméti István am aflat și despre Circul Krately, care trecea în fiecare an prin Timișoara. I-au rămas în minte două figuri deosebite. Primul, un trapezist cu numele de împrumut Ernesto, care se pare că a fost prieten de joacă al mamei sale, încă la moşia din Nadăș, deci pe când avea 4-5 ani. O figură deosebit de distinsă, cultă, care vorbea la perfecţie șapte limbi; în tinereţe artist, iar mai târziu, bufon.

Al doilea, domnul Ciacanica, frate cu cel mai mare criminalist al României interbelice. Un om umblat în toată lumea, perfect cunoscător al Levantului şi al Africii de Nord, originar din lumea mirifică a ciulinilor Bărăganului… Pe atunci, la familie lucra o guvernantă, a cărei soră de 16 ani era foarte frumoasă și deșteaptă. Ochii lui Ciacanica ar fi intuit o stofă bună de circar în această fată. Domnul Kecskeméti a aflat, mai târziu, că fata a fost, practic, cumpărată pe bani frumoşi de la mama sa, care era, săraca, văduvă de război.

„Întâlnindu-mă mai târziu, după ani, cu fosta noastră guvernantă, aceasta ne-a povestit că sora ei a ajuns un număr mare în dansuri pe sârmă, dar cu preţul unor cumplite bătăi încasate de la stăpânul ei, în timpul instruirii. Mi-a şi arătat nişte fotografii din Egipt, Turcia, Maroc… Cu ani în urmă mi s-a părut că o recunosc într-un reportaj de televiziune realizat cu ocazia pensionării ei ca director al Circului de Stat din Bucureşti. Povestea despre o carieră profesională reuşită şi de o viaţă împlinită, în arta circului…”

O mare pasiune pentru psihologie

Am aflat și despre pasiunea lui Pista bácsi pentru cinematograf, muzică clasică, lectură și… psihologie. Domnul Kecskeméti István a ajuns neuropsihiatru dintr-o mare pasiune dezvoltată pentru psihologie, care a început în fragedă pubertate.

„Pe atunci a apărut, la o editură de ştiinţă, o carte de psihologie, îmi aduc aminte și astăzi de numele autorului, un oarecare Brucăr. Cum aveam bani de buzunar de la tata, cu obligaţia să-l caut o dată pe săptămână, miercurea, la prăvălie, mi-am cumpărat și cartea asta, alături de Ziarul Ştiinţelor şi Călătoriilor și de niște ţigări ieftine. Într-o seară am fost interceptat cu cartea în mână, de mama, care (..) mi-a confiscat cartea şi mi-a interzis orice preocupare cu psihologia. Îmi aduc aminte cum i-a spus soțului ei: „asta îi mai lipseşte copilului!”.

O greşeală fatală, care m-a marcat pentru toată viaţa. Dacă până la șapte ani am vrut să devin preot catolic, idee abandonată când am realizat restricţiile celibatului (…), după vârsta de șapte ani, bolind adesea, înconjurat de numeroşi medici, prieteni ai familiei, ştiam că o să mă fac medic. Acum, după această interdicţie, am căutat anticariatele, particulare încă, în care moştenitorii medicilor decedaţi predaseră lucrări de psihologie şi psihiatrie, unde am găsit pe preţuri de nimica o vastă literatură despre hipnoză şi mai ales psihanaliză, pe care am citit-o cu nesaţ.”

Capitolul „1948 – anul în care au început calamitățile” descrie niște momente triste. În iarna 1947/1948, Kecskeméti István a contractat pentru a doua oară rujeola. Bolea acasă și asculta Radio România, unde s-a anunțat că Majestatea Sa Regele Mihai a demisionat. S-a proclamat Republica Populară Română…

„…și în vara lui 1948 au început, pe rând, calamităţile. La 11 iulie, soţul bunicii nu a mai fost lăsat să intre în propria sa întreprindere. Haidamacii noului regim i-au adus la cunoştinţă că nu mai e proprietar. Și că, din voinţa poporului, industria ţării a fost naţionalizată. Moşierii fuseseră deja deportaţi, care pe unde, cu câte o valiză de efecte personale, unii prin Bărăgan. (…)

Pentru mine, noutatea a fost aşa-zisa reformă a învăţământului. Școlile confesionale au fost desfiinţate, sediile naţionalizate, au fost înfiinţate licee teoretice şi clasice şi o serie de şcoli tehnice, menite să asigure braţe de muncă specializate pentru viitoarea construcţie a lumii noi. (…) Ajuns în şcoala sanitară, având un prieten intim, colegi în aceiaşi papuci ca mine, deci maziliţi din liceele teoretice sau clasice, având în curând şi o iubită în braţele căreia îmi regăseam liniştea după frământările zilei, nu m-a interesat în mod deosebit nici faptul că la solicitarea înscrierii în societatea de Cruce Roşie, la depunerea adeziunii am fost întrebat ironic dacă cred că acest organism are nevoie de lepre ca mine?

 Am tăcut şi, fiind la vârsta la care cauţi confirmarea identităţii tale şi prin „carnete de membru”, m-am înscris la „Protecţia Animalelor”, organism al societăţii civile al cărui membru fondator a fost, pe vremuri, bunica. (…) Neavând animal de protejat, am furat un porumbel din faţa Operei, fără şansa de a-l putea ţine acasă. În aceeaşi zi a trebuit să-l duc înapoi în centru. (…)

Nu cu prea mult timp după aceea, la înscrierea colegilor mei in UTM, organizaţia de tineret a partidului, apropiaţilor mei li s-a interzis să mai ţină legătura cu mine; probabil că şi asta a fost una din tehnicile războiului de nimicire a duşmanului de clasă. Nu m-au nimicit. Dimpotrivă, au reuşit să mă întărâte. Am fost din ce în ce mai preocupat de psihologie, materie interzisă de mama. (…) Din anticariate cumpăram o serie de lucrări despre hipnotism.

„Magnetismul animal” de Messmer, manuale despre hipnoză scrise în secolul al XIX-lea de Bernheim, soţii Voigt, şi altele. (…) A urmat seria cărţilor despre psihanaliză, începând, spre norocul meu, dinspre simplu spre complicat cu „Psihopatologia vieţii cotidiene” , „Interpretarea viselor” , „Cele trei prelegeri”, „Introducerea în psihanaliză” ale lui Freud. Un compendiu al lui Ferenczi în limba maghiară, „Psihologia individuală” de Adler şi o carte despre arhetipuri a lui Jung. Practic, lectură secretă pentru ani de zile…

O autoanaliză prin care am trecut în acei ani mi-a rezolvat multe probleme. Am reuşit să mă distanţez de problemele părinţilor mei, iar odată cu avansarea înspre adolescenţă m-am regăsit cu o optică proprie despre oameni şi lucruri…”

Au urmat primii paşi în domeniul medical, despre care voi scrie în cele ce urmează. Curioși?

*Prima parte: aici, a doua parte: aici.