„Întâlniri esențiale” era denumirea unei emisiuni de la TVR Timișoara, dar este și expresia care se potrivește cel mai bine atunci când mă gândesc la o „întâlnire” pe care am avut-o recent. Spre marea mea bucurie, în acest an am cunoscut o persoană foarte specială pentru mine. Din păcate, întâlnirea aceasta nu a avut loc personal – încă! – ci doar în online și la telefon. Datorită acestui blog mi s-a întâmplat ceva deosebit: a luat legătura cu mine un descendent al familiei nobiliare care a trăit la Nadăș, satul natal al străbunilor mei și chiar al tatălui meu; un descendent al familiei Dadányi, familia la care stră-străbunica mea a fost bucătăreasă timp de… 38 de ani.
Un comentariu sub un articol de pe blog…
Se întâmpla că era o seară obișnuită, iar eu am primit un e-mail cum că există un nou comentariu sub una dintre articolele de pe blog, un articol despre Nadăș. Nu mi-a venit să cred ochilor! Eram acasă, la Moșnița Nouă, iar tata se afla lângă mine, așa că i-am și citit cu voce tare comentariul.
„Dragă Desculță, (…) urmărindu-ți călătoriile desculțe prin lume, ieri mi-am dat seama că din Moșnița îi cunosc nu doar pe Vass néni (…) și pe fiul său Imre – de care tu nu ai cum să îți aduci aminte, așa cum o face un bătrân ca mine – întâlniți la bunica mea Dadányi-Gyülvészi Renáta, originară, la fel ca familia ta Benda, din Nadăș, (…) ci și pe ale tăi neamuri Anti, Marika (decedată tânără) și Ilonka, locuitori în primul apartament al Krawallhofului bunicii mele (mai târziu, Ilonka chiar într-o cameră a conacului ei), cu care am copilărit împreună în prima jumătate a secolului trecut. (…) Un bătrân din depărtare, Kecskepista.”
Ce?! Un descendent al familiei nobiliare de la Nadăș mi-a lăsat un comentariu pe blog?! I-am răspuns imediat, spunându-i că vreau să povestim mai multe, dar nu a văzut comentariul meu. Am tot așteptat, ca peste câteva săptămâni să îi găsesc și adresa de e-mail în adminul blogului, moment în care i-am scris un e-mail.
Câtă bucurie! Și pentru mine, și pentru el.
A răspuns foarte repede. Nu știu cum să vă explic, dar chiar mi s-a părut ceva deosebit de special ca la o distanță de o sută de ani, noi doi să ajungem să intrăm în legătură și să depănăm amintiri despre o perioadă demult apusă, pe care el o cunoaște și pe care eu nu am avut ocazia să o cunosc, decât din povestirile familiei mele.
Punte peste timp, de la Nadăș la Oradea, via Timișoara
Kecskeméti István – Pista bácsi, pentru mine – s-a născut la Timișoara. A lucrat toată viața ca neuropsihiatru, acum are nu mai puțin de 86 de ani și trăiește la Oradea. Este descendent al familiei Dadányi, o familie nobiliară de la Nadăș, familie la conacul căreia stră-străbunica mea a lucrat toată viața sa. De aceea, atunci când a citit articolele mele despre acest subiect, Pista bácsi a recunoscut, imediat, numele de familie „Benda”. Și s-a hotărât să îmi scrie!
Am schimbat câteva e-mailuri cu el. Apoi l-am și sunat. Întâmplarea a făcut să fac asta tocmai în ziua în care împlinea 86 de ani, și tot întâmplarea face ca el și Alin să fie născuți în aceeași zi. Am vorbit la telefon cam o oră… A doua zi l-am sunat din nou. Știți senzația aceea când întâlnești pe cineva și ai impresia că îi cunoști de o sută de ani? Așa am simțit. Sper să am șansa, curând, să îi întâlnesc și față în față.
În seara conversației noastre la telefon eram așezată în fotoliu, acoperită cu o pătură, cu tableta în brațe și cu un pahar de vin băut în cinstea zilei sale de naștere. De pe tabletă citeam, nici mai mult, nici mai puțin, decât… autobiografia sa. Aproape 200 de pagini, pe care le-am sorbit în nici două seri, și despre care vă voi povesti mai multe într-un articol următor.
O viață care s-a intersectat cu cea a strămoșilor mei
Kecskeméti István (sau Ștefan) s-a născut la Timișoara. Străbunica lui a fost Dadányi-Gyülvészi Margit (născută Németi-Damaszkin), iar bunica, Dadányi-Gyülvészi Renáta, care a fost sora lui Dadányi-Gyülvészi György.
Bunica lui Kecskeméti István s-a măritat Scheff, apoi Klein. Numele de familie de la naștere al mamei sale a fost Scheff, iar după căsătorie, Kecskeméti. Așa se face că domnul Kecskeméti este descendent al familiei nobiliare Dadányi de la Nadăș. Despre care am aflat lucruri surprinzătoare!
După ce mi le-a povestit Pista bácsi, mi-am dat seama cât de multă informație despre asta există și pe internet. Însă, nu știu cum, eu până acum nu m-am gândit să sap după ele. Deși legătura pe care familia mea a avut-o cu familia nobiliară Dadányi a fost una determinantă. Bunica mereu mi-a povestit despre conacul lor și despre stră-străbunica mea care a lucrat acolo și care a fost soția acelui strămoș al meu care a plecat în S.U.A. și a și rămas acolo. (Despre asta am scris aici.)
De la această familie nobiliară, familia mea a păstrat multe povești și câteva cadouri. Nu în ultimul rând, terenul pe care se afla casa de la Nadăș a strămoșilor mei a fost cumpărat de la ei. Stră-străbunica mea a achiziționat locul de casă de la Dadányi-Gyülvészi György, în 1920, lucru despre care deținem o chitanță. Cu toate acestea, am pierdut terenul: un alt „nădășean” a ridicat pe el, recent, niște case. Deși acolo a locuit, mereu, familia mea, pe care o cunoștea toată lumea – dovadă faptul că domnul Kecskeméti a recunoscut imediat numele, atunci când a citit articolul meu. (Dar despre asta, altă dată.)
Strămoșii mei de la Nadăș au locuit foarte aproape de conacul Dadányi, chiar la intrarea în sat. Mi-am dorit cu ardoare ca, împreună cu verișorii mei, să ridicăm pe acel teren o casă identică cu cea pe care a avut-o familia. Nu a fost să fie… Pista bácsi mi-a scris:
„Eu nu am mai ajuns niciodată la Nadăș, dar am adunat ceva date despre sat. (…) Biserica ortodoxă a fost ctitorită de străbunicul meu, Jenő, decedat la începutul secolului trecut. (…) Pentru mine, Nadăș este doar o legendă povestită de nenumărate dăți de străbunica mea și de bunica mea, care au trăit foarte, foarte mulți ani acolo, într-un conac, până ce furtuna Primului Război Mondial i-a mutat la Timișoara, gonindu-le din micul lor paradis. Cu familia ta Benda în mod sigur amândouă bătrânele mele aveau contact.”
Bunica mea vorbea despre sat exact la fel… Mult, și aproape numai de bine, deși au dus o viață grea… nici curent nu aveau! Trebuie să vă reamintesc că atât străbunicii mei, cât și bunicii mei s-au născut la Nadăș. Și tot acolo s-a născut și tatăl meu. Avea doar câțiva ani atunci când familia a decis să se mute la Moșnița Nouă, unde sperau să ducă o viață mai ușoară. Fără noroaie, cu curent electric și cu un acces mai bun la școală. Bunica mea a continuat, însă, să vorbească foarte mult despre Nadăș, iar eu am crescut cu aceste povești și am vizitat, deseori, satul.
După Primul Război Mondial, Gyülvészi-Dadányi György (născ. 1893, la Timișoara) a plecat în Paraguay, unde a trăit patru ani și s-a împrietenit cu Juan Peron (mai târziu, președinte al Argentinei). S-a întors, apoi, la Timișoara, unde a locuit la bunica Renáta a lui Pista bácsi, care atunci era măritată a doua oară și se numea Klein.
„Acolo l-am cunoscut, copil fiind, în Vila Klein, într-o clădire în care astăzi se află Mitropolia Banatului. Înainte de al Doilea Război Mondial, bunica mea a părăsit centrul orașului și s-a mutat în Viile Fabric, unde avea un conac, cu câteva case alături. Într-una dintre ele a stat și familia Benda despre care am scris.”
Asta mi-a mai scris domnul Kecskeméti. Mai târziu, în perioada interbelică, Gyülvészi-Dadányi György a plecat din nou, prima oară la Hódmezővásárhely, unde a rămas pe perioada celui de-al Doilea Război Mondial. O scurtă vreme a locuit la Viena, iar în 1946 a trecut din nou Atlanticul și s-a stabilit în Argentina, unde a și murit în 1969. (Mai multe despre asta și despre familia Dadányi, într-un articol următor.)
Mi-a făcut o deosebită plăcere să citesc biografia lui Kecskeméti István, despre care vreau să scriu ceva… ca un rezumat, ca o recenzie, nici nu știu cum să îi spun… Este intitulată „Povestea vieții mele” și a fost scrisă în 2003, după trecerea în neființă a soției domnului Kecskeméti: Alexandrina.
„Multă vreme, manuscrisul a stat în sertar. Până ce fata fostului rabin-șef al Timișoarei, Geta Neumann, care trăiește în Franța, nu a pus mâna pe ea și l-a prelucrat puțin, publicând-o în revista ei online, BJT2006. (…) Astfel mi s-a oferit șansa de a mă reîntâlni cu foarte multe cunoștințe din copilărie și tinerețe, care au citit povestea pe internet.”
Ce bucurie a fost să citesc această biografie! Ca să vă fac curioși, vă redau, aici, titlurile unora dintre capitolele cărții. Pe urmele copilăriei şi ale strămoşilor în Timişoara de altădată. Educație la mijloc de veac. Cămăşi verzi – cămăşi maro. Conacul bunicii – raiul pe pământ. August 1944 – Dicționare ruso-române. Soldați, refugiați, bombe, cămile şi un pui de leu. Despre cărți, cinema, muzică şi… dragoste. Rom şi biscuiți. Din floare în floare.
Va urma.