Kristina avea o pălărie de plajă albă, cu o formă ciudată, conică. Cum purtau chinezii.
-Ce frumoasă e!
-Îți fac și ție una, dacă vrei. Mai am material. Și pe asta am făcut-o pe drum.
-Tu ai făcut-o? E minunată. Chiar îmi faci și mie una?
-Da. Hai, să mâncăm, apoi venim înapoi, luăm toate cele necesare și mergem pe plajă.
Și parcă micul dejun a fost mai gustos ca niciodată. Pe plajă s-au instalat comod. Au închiriat două scaune de plajă, și, astfel „înarmate”, au căutat un loc liniștit. Sub degetele Kristinei a început să ia formă pălăria. Era aidoma celeilalte. Până la prânz a fost pe jumătate gata.
Dar materialul dur al pălăriei a rănit degetele Kristinei, așa că după prânz (că tot era prea cald pentru plajă) au mers să cumpere pansament, plus panglică pentru pălării. Au luat pentru amândouă. Panglica Kristinei era roșie, iar panglică roșie nu au mai găsit, așa că au ales albă pentru amândouă, să fie la fel. Pe motiv că sunt în căutare de panglică roșie, au colindat toate magazinele. S-au întors la plajă obosite. Și pălăria creștea, atât de mult că era cât pe ce să o întreacă pe cealaltă. Auzi la ea – pălărie afurisită!
Toată lumea se mira de cele două turiste, care deși stăteau atât de mult împreună, vorbeau atât de puțin; totuși, păreau a fi prietene de nedespărțit. Și uită-te la ele, cu pălăriile la fel, parcă sunt surori. Și-au cumpărat și două rochii de plajă la fel, albe. Le-au purtat deja a doua zi. Cei de pe plajă au început să se obișnuiască cu ele, cu tăcerea lor. Nu se jucau cu mingea, nu mergeau la baruri, la dans… Nimeni nu știa că ele colindau bisericile, muzeele. Au văzut portul, au călătorit cu vaporul, au fost la acvariu, la delfinariu. Se distrau bine, deși cei din jur nu erau de aceeași părere. Se jucau de-a prinselea printre pietrele ruinelor – se jucau cu istoria.
Într-o zi, Kristina s-a întors emoționată dintr-o plimbare. Pe Marcella o durea capul, dar a trebuit să se îmbrace și să meargă cu ea. Până la urmă i-a trecut și durerea de cap. Kristina s-a îmbrăcat cu o rochie neagră, cu mici broderii albe, iar Marcella într-o rochie albastru închis cu alb. Și duse au fost. Kristina flutura în mână două bilete. Marcella nu știa unde vor merge. La un spectacol, asta era clar. Dar unde?
La un concert! La Constanța a sosit Ion Voicu. Iar în programul concertului se afla și „Balada” lui Ciprian Porumbescu. Marcella a înțeles totul doar atunci când s-a ridicat cortina și un om a început să cânte la vioară… Dar, Doamne, cum cânta! Parcă, de fapt, vioara cânta singură! Sunetele pluteau în aer, îți răscoleau sufletul. Curgeau ca un izvor, abia gângurind printre pietre. Altă dată, asemenea unei furtuni. Simțeai vântul rece și tăios, picăturile de ploaie, viscolul. Și după furtună, totul revine la normal. Izvorul clipocește din nou. Florile, fluturii și păsările vestesc primăvara…
Au urmat câteva romanțe de Paganini, pline de romantism, durere, lacrimi… parcă și vedeai doi îndrăgostiți despărțiți cu forța. La ultima piesă, Marcellei i-au dat lacrimile. Nu știa ce ascultă, nu mai auzise niciodată de Ciprian Porumbescu. Poate dacă ar fi știut cum a trăit, cum a iubit, cum a murit, ar fi înțeles de ce e atât de dureroasă melodia.
Violonistul părea să fie uitat de tot ceea ce era în jur. Era doar el și vioara. Sunetele, care vibrau, parcă izvorau din inima compozitorului, nu de pe strunele viorii… Marcella s-a uitat la Kristina. Părea că și ea a uitat de tot ceea ce era în jurul ei. Ochii ei strălucitori erau fixați asupra viorii. Dar ea îl vedea pe compozitor ținând vioara… Vedea ochii săi umezi, fruntea înnourată, inima arzând de durerea iubirii interzise. O vedea și pe Berta, care alerga către el, și parcă forțe nevăzute o rețineau… Iar el cânta, tot cânta…
Furtuna de aplauze l-a trezit din visare. După spectacol, Kristina a tras-o pe Marcella spre camera violonistului. Acesta, când le-a văzut așa emoționate, le-a poftit înăuntru. Kristina i-a întins niște trandafiri albi.
-Maestre, sunteți de neîntrecut. Este purul adevăr. Păreați una cu vioara. Pot să vă rog să îmi arătați acest minunat instrument?
Violonistul a deschis cutia și a scos cu grijă vioara… Ea a mângâiat cu degetele tremurânde strunele, lemnul…
-Luați loc, măcar pentru o clipă!
S-au așezat, iar el a luat vioara și a început să cânte din nou „Balada”. Când a terminat, Kristina a întrebat exaltată:
-De unde ați știut că această melodie…?
-Te-am văzut, ți-am văzut ochii… iar această privire m-a răsplătit pentru toată munca și dăruirea mea.
În timp ce vorbea, a scos două fotografii și le-a oferit câte un autograf.
-Vă mulțumim. Pentru muzică și pentru autograf.
-Vedeți, alții ar fi zis: pentru autograf și pentru muzică. Pentru unii, nu muzica este cea care contează, ci autografele, pe care le colecționează ca pe niște… Dar văd că mai sunt și altfel de oameni, care iubesc și înțeleg muzica, pentru care vioara nu… scârțâie!
Au plecat spre hotel îngândurate. Și numai noaptea poate sta mărturie, cât au stat treze, gânditoare, până au reușit să adoarmă.
(autor: Iudit Laslavic)
(va urma)
