Și ar fi continuat, poate, când deodată, o minge mare, roșie a căzut între ele. Erau prea adâncite în vorbă, ca să nu se sperie. Și după minge a apărut și proprietarul: un coreean, de statură destul de mică, cu păr negru, cu ochi negri, migdalați… Kristina se uita cu ochii tot mai mari. Noroc că Marcella a ridicat mingea și a răspuns cu un zâmbet la scuzele coreeanului. El a plecat, iar ea s-a uitat zâmbind la grupul cel vesel, unde mingea a început să salte din nou.
-Hai să ne scăldăm! – se întorsese Marcella. Dar a văzut-o palidă, cu ochii pierduți în zare, cu buzele murmurând:
-Nu… n-ai dreptul să mă chinuiești… n-ai dreptul…
Marcella n-a știut ce să facă. S-a întors și a început să caute prin plasă. Să nu observe prietena ei că a fost martoră în fața durerii. După câteva minute s-a întors cu ceva în mână. Kristina era calmă, cu fața inundată de o expresie liniștită. A schițat doar un zâmbet către Marcella, adevărat că nu prea reușit. Ea s-a făcut că nu observă, apoi i-a spus, cu un zâmbet șmecheresc:
-Știi că noi nici nu ne-am spus numele? Pe mine mă cheamă Marcella. Sunt italiancă, din Monza, un orășel de lângă Milano. Pe tine cum te cheamă? După ce îmi spui, îți dau ceva. Nu știu ce este, dar sper să-ți placă. Hai.
-Mă cheamă Kristina.
-Frumos nume. Uite. Întinde mâna!
-Ce este?
-De fapt, nici eu nu știu. Am primit asta de la un bătrânel din Olanda. Întinde mâna, hai!
Kristina a întins mâna, mai mult speriată, decât curioasă. Marcella i-a alezat în palmă o… ceapă.
-Știi ce este? Bătrânul vorbea franceza și mi-a spus că este o „tulipe blanche”.
-O lalea albă?! De-ai ști cât de mult îmi doresc o lalea albă!
-E frumoasă?
-Știi, Marcella, nu e chiar atât de deosebită, dar eu găsesc atâta puritate în petalele albe ca neaua… Îți mulțumesc. Nu cred că puteai să-mi faci o bucurie mai mare.
Marcella a cules laurii primei victorii: Kristina a zâmbit! Și a fost un zâmbet adevărat, nu unul forțat.
-Hai, să facem baie!
-Știi ce, eu zic să nu mai intri în apă cu spatele tău. Și ca să nu fii necăjită, nu voi mai intra nici eu. Hai, să mergem, că tot se întunecă în curând.
-Dar este abia ora șapte!
-Hai, o să îți arăt ceva!
-Ai grijă, eu sunt ca un copil! Cu promisiuni mă poți duce până la capătul lumii!
-Hai, să ne schimbăm, că nu putem merge așa acolo. Iar la opt închide. Tu unde stai?
-La același hotel, că te-am văzut pe holuri.
-Ah, ce bine.
Cum nu stăteau departe de plajă, au ajuns repede.
-În cât timp te schimbi? Nu trebuie să te îmbraci în rochie de seară, dar să fie o rochiță mai serioasă. Și să-ți iei ceva pe umeri, că o să fie frig. Cine termină prima, bate la cealaltă în ușă.
Când a intrat în cameră, Marcella s-a așezat năucită pe un fotoliu. Câte s-au întâmplat astăzi cu ea! Oare cine o fi trista ei Kristina? Ce este cu melodia aceea? Dar cu muzicuța? Dar cu coreeanul? Apoi s-a hotărât: va încerca să o facă fericită pe prietena ei. Cum? Nu știa nici ea, dar era sigură că o va face, trebuia s-o facă! O bătaie în ușă a trezit-o din visare. Iar ea nici nu se dezbrăcase.
-Intră în cameră, vin imediat!
Și a trecut repede în baie. În două clipe a tras pe ea o rochie și s-a încălțat cu niște sandale. S-a pieptănat. Noroc cu părul său cârlionțat, care nu avea nevoie de coafor. A luat și o eșarfă în mână: nu era prea grozavă, dar a croșetat-o chiar ea. Când a ieșit din baie, era îmbujorată de la grabă. Kristina era îmbrăcată într-o rochie albă și avea o eșarfă în culoare mării, un verde albăstrui.
-Nici nu te-ai așezat, sunt așa uitucă, nu ți-am spus să iei loc!
-Nu-i nimic, de fapt puteam să mă așez fără să aștept o invitație specială. Am admirat camera, este emanajată la fel ca a mea, dar a mea e în tonuri de vernil, cu alb.
-Îți place verdele?
-Da, dar și multe alte culori. Hai, să mergem, întârziem.
-Unde mergem?
-Surpriză. Nu mai pune întrebări. Nu-mi place să vorbesc mult.
-Dar vorbești enorm de mult!
-Da… Poate nu ar trebui… N-aș putea spune de cât timp nu am vorbit atât de mult…
Kristina a dus-o pe Marcella pe o mulțime de străzi și străduțe, prin parcuri… Au văzut case vechi, cu balcoane, în contrast cu blocuri, hoteluri și magazine noi – cele mai moderne clădiri din oraș. Apoi au intrat într-o curte, unde se aflau câțiva oameni. Au plătit și apoi au pășit în antreul unei minunate biserici turcești: vestita Moschee a Constanței, perlă a clădirilor vechi, cu iz oriental.
Parcă și vedeau turcii, cu obiceiurile și ritualurile lor, cu portul lor caracteristic, cu fetele răpite din și pentru seraie… Fructe exotice, voaluri, parfumuri grele, dulci, o muzică amețitoare, dansuri, cântece… Covorul, un covor uriaș, persan, făcut de o fată, care a lucrat la el singură, ani de zile, cu mâinile ei albe. Pereții, geamurile, perdelele, cămăruțele pentru rugăciune, culorile vii ale Orientului… aproape că nu se poate descrie în cuvinte!
Un ghid s-a ridicat de pe scaun și le-a întrebat, în câteva limbi, dacă doresc să apeleze la serviciile lui. Și a rămas foarte mirat când cele două fete i-au mulțumit, cu voci de clopoțel, în românește – deși una era cârlionțată și părea italiancă, iar cealaltă era o coreeană cu ochii oblici. Nu au nevoie de explicații, i-au spus. Toate legendele le simțeau izvorând din colțuri, curgând prin vene, pulsând odată cu bătaia inimii.
S-au urcat, apoi, în turn. Puțin amețite de vârtejul treptelor în spirală, au sosit tocmai la timp ca să fie martore la clipa care desparte noaptea de zi; soarele fierbinte, hrănitor, dătător de viață, de luna și stelele răcoroase, dătătoare de odihnă. Se mai vedeau toate casele, turnurile, portul, vapoarele, marea. Da, în spatele lor se afla marea. Liniștită, dulce, ca un copil care doarme. Soarele a colorat totul în roșu, în auriu. Marcella privea înmărmurită. Kristina stătea tremurând.
Pentru o clipă, au rămas singure. Kristina a pășit încet, parcă alunecând prin somn, în partea dinspre vest a balconului. Marcella o urmărea fără să scoată o vorbă. Ochii lor s-au afundat în depărtare. Dar în timp ce Marcella privea norii, Kristina își fixă ochii pe pata aceea de jar, de aur, care cobora încet, parcă spre a se odihni pe pământ. Și parcă, totuși, nu se uita la soare… parcă se uita undeva mai jos, acolo unde neantul întâlnește pământul, departe, în Țara Soarelui Apune. Mâinile sale frământau balustrada. Buzele ei tremurau. Parcă trimitea o rugăciune către soare, parcă-i spunea noapte bună… și totuși… cuvintele pe care le-a rostit, pe care Marcella a încercat în zadar să le deslușească, erau, parcă, pentru altcineva… Și repeta mereu: De ce? De ce?
Apoi stelele s-au aprins, una câte una, bolta cerească a devenit tot mai neagră, mai lucioasă. A început să adie un vânt răcoros.
-Hai, să plecăm! – a spus Marcella.
A fost de atâtea ori aici, dar numai acum a descoperit acest loc special. Când au ajuns la hotel, tocmai se servea cina. Au mâncat cu o poftă nu prea mare.
Noaptea a trecut repede. Dimineața o boare sărată a umflat perdelele hotelului. Cele două prietene s-au grăbit pe plajă.
-Hai, repede, la masă, apoi direcția – marea!
(autor: Iudit Laslavic)
(va urma)
