V-am povestit despre mama mea și despre faptul că a scris, cândva în adolescență, un mic roman. Voi publica, aici, pe blogul meu, ceea ce a scris. Vreau să vă rog să citiți această poveste fără să pierdeți vreodată din vedere ceea ce este: doar o poveste scrisă de o adolescentă sensibilă și visătoare. Care acum ar fi roșit, toată, la gândul că rândurile așternute ajung să fie publicate. Deși s-ar fi bucurat din toată inima.❤️
„Și după furtună, totul revine la normal”
Două prietene. Una, italiancă, venită pe litoralul nostru să admire această perlă a turismului. Cealaltă, româncă, se odihnea tot acolo. A venit să uite, să-și vindece sufletul. După ce-și pierduse iubitul, care a părăsit-o înainte de a afla că-l iubește, și-a pierdut și părinții. Un accident. Cauze: neatenție, timp nefavorabil. Rezultatul: Kristina rămâne orfană, cu inima rănită, nu mai crede în nimeni și nu mai speră nimic.
S-au cunoscut întâmplător. Marcella nu prea știa locurile. Era prea timidă. Nu prea credea în „Feți-Frumoșii” care inundau plaja și care ar fi călăuzit-o cu plăcere spre cele mai frumoase locuri. Deși știa românește, nu se prea descurca. Îi trebuia o prietenă. Dar cum s-o găsească? Căci vedea în ochii fetelor privirea înfometată – în schimbul unor lucruri „Made in Italy”, ar fi găsit „prietene”. Dar ea voia altceva.
Apoi, pe plajă, s-a nimerit să se așeze lângă o brunetă tăcută, liniștită. Se vedea în ochii ei că sunt, în fiecare moment, gata să izbucnească în lacrimi. Zâmbetul ei părea străin, nu se asorta cu fața palidă.
Marcella se întreba ce are fata de lângă ea. Vedea că nu o interesează nimeni, că fetele râd de ea, iar băieții, care sunt atât de „dornici”, chiar și de un zâmbet, simțeau sângele înghețând la privirea ei rece. Și era atât de singură…
În zilele următoare a căutat să se așeze tot lângă ea. Vedea că atunci când nu-și mai poate stăpâni lacrimile, se refugiază în mare. Frumoasa mare îi ștergea lacrimile, îi săruta ochii din care izvorau micile surioare ale valurilor înspumate – lacrimi mai sărate ca apa mării.
Avea un casetofon. Și, deși avea o mulțime de casete, nu asculta decât una singură: o casetă veche, albă, pe care se vedea că a fost ascultată de multe ori. Pe ea era înregistrată o singură melodie, interpretată la muzicuță, apoi cântată în mai multe limbi: Casablanca. Și de câte ori asculta melodia, mai ales cea cântată la muzicuță, alerga să se răcorească în spuma albă a mării.
Numai Marcella a observat că nu pielea arsă de soare trebuia răcorită, ci inima ei: melodia aceea îi amintea de cineva. Dar i se părea ciudat că acest vechi cântec italian poate să emoționeze atât de mult pe cineva! Ce însemna oare? Și de ce asculta mai mult varianta cu muzicuța? Cine cânta melodia – cu atâta inimă, cu atâta însuflețire? Tare ar fi vrut să afle, dar nu îndrăznea să întrebe.
Într-o zi, însă, chiar ea a fost cea care a început să vorbească. Marcella și-a uitat bronzolul. Și pielea ei – cam sensibilă – a fost dezarmată repede de soarele arzător. A adormit pe burtă și s-a trezit simțind că o arde spatele. Ce să facă? Ar fi mers la hotel, dar cum să facă? Abia se putea să se miște. Cum să tragă rochia pe ea? Deodată, o umbră se aplecă asupra ei.
-Pot să te ajut cu ceva?
Era trista ei vecină. A văzut totul. Dacă nu ar fi fost să înoate, ar fi trezit-o. Dar abia când s-a întors a văzut-o cu spatele ars, cu durerea întipărită pe față.
-Culcă-te înapoi! Stai, nu te mișca! Vin îndată.
A plecat și s-a întors cu un borcănaș plin cu ceva alb. Marcella a aflat, mai târziu, că nu era altceva decât banalul iaurt, pe care-l îndrăgesc atât de mult oamenii de aici. I-a întins iaurtul pe tot spatele. Când prima picătură i-a atins pielea, Marcella a tresărit. Iaurtul era rece, dar ea simțea că o arde.
-Stai cuminte, îți trece imediat!
Și Marcella a rămas cuminte, ca un copil ascultător. A stat câteva minute cu iaurtul pe spate, apoi necunoscuta a spălat-o cu apă călduță și a uns-o dintr-o sticlă pe care scria „Nivea emulsionată”. Și iată că arsura i-a trecut în câteva minute. A vrut să întindă mâna spre termos. Necunoscuta a scuturat capul.
-Nu încerca să mă răsplătești. Am făcut totul din bunătate. Știi, nu-mi place să văd oameni suferind. Dar tu poate că nici nu mă înțelegi. Pari străină! Nu ai scos un cuvânt…
-Într-adevăr, sunt străină, dar te înțeleg perfect. Cunosc româna bine. Am mai fost în țara voastră. În ceea ce privește răsplata, nu am vrut să te jignesc cu ceva. Vreau doar să-ți mulțumesc, și am vrut să te întreb: nu ți-ar plăcea să bei un pahar de lapte?
Ezită. Aceasta ar fi însemnat un început de prietenie. Să rupă pustiul din inima ei?
Marcella îi zâmbi copilărește. Se vedea că dacă mâna întinsă ar fi refuzată, s-ar simți jignită.
-Ador laptele, deși mulți râd de mine că eu beau băutura copiilor. Ție-ți place?
-Da, și-ți mulțumesc.
-Vrei să fim prietene? Vezi, eu sunt străină, nu are cine să mă conducă spre acele locuri frumoase, pe care tu sigur le cunoști! Vrei?
Ea ezită din nou. Să rupă acea tainică durere care a pătruns în sufletul ei de când a rupt orice legătură cu oamenii? A umblat în multe locuri, dar a plecat, întotdeauna, înainte de a o cunoaște cineva mai bine. Și lumea se tot mira de fata tăcută, liniștită, care ocolea orice loc de distracție, orice loc în care se putea râde. Ea rămânea cu casetofonul ei și cu melodia aceea sfâșietoare care răsuna adesea din camera ei. Și acum, totul să ia sfârșit? Să meargă în locurile în care oamenii se distrează? Dar străina nu părea să fie una dintre cele care au venit aici doar pentru baruri, discoteci, restaurante. Ea voia să se odihnească, voia să admire locurile. Era o turistă adevărată.
-Da, vreau. Dar te rog un lucru. Nu mă-ntreba niciodată de trecut. Până acum am fugit de oameni. Erau prea curioși, prea iscoditori. Tu ești altfel…
(va continua)