Am încercat să traduc aceste două poezii, din maghiară în română:
László Ilona: Veled
Hozzám nőttél észrevétlenül,
Beépültél húsomba, vérembe,
Itt élsz velem legbelül,
Tested lenyomata beégett testembe.
Szemeid néznek vissza tükrömből,
Mosolyod lebeg az éjszakában,
Ajkad mesél vágyról, szerelemről,
Ismertelek már egy más világban.
A szeretetnek vagy örök szelencéje,
Flastrom az összes sebemre,
Az odaadás forró, édes kemencéje,
Nyugtató csók a lelkemre.
Nem tudunk semmit a jövőről,
Csak tobzódunk önfeledten a mában,
Pillanatokat lopunk az időből,
S a végtelent leljük egymás karjában.
Ai devenit parte din mine, fără să fi ştiut,
Eşti acolo, în carnea mea, în sângele meu,
Trăieşti cu mine, aici, în adâncul meu,
Mi s-a gravat în corp amprenta corpului tău.
Mă uit în oglindă, şi mă privesc ochii tăi,
Zâmbetul tău îmi apare în noapte,
Buzele tale spun povești de iubire, de dorinţă,
Te-am cunoscut deja – într-o altă viaţă.
Eşti un lăcaş etern pentru iubire,
Plasture pentru toate dintre rănile mele,
Cuptor al dăruirii, fierbinte şi dulce,
Sărut calmant pentru sufletul meu.
Nu ştim nimic despre viitor, nimic,
Ne înfruptăm din ziua de astăzi,
Furăm clipe ale timpului prezent,
Găsim infinitul unul în braţele celuilalt.
Csukás István: Ülj ide mellém
Ülj ide mellém s nézzük együtt
az utat, mely hozzád vezetett.
Ne törődj most a kitérőkkel,
én is úgy jöttem, ahogy lehetett.
Hol van már, aki kérdezett,
és hol van már az a felelet,
leolvasztotta a Nap
a hátamra fagyott teleket.
Zötyögtette a szívem, de most szeretem
az utat, mely hozzád vezetett.
Aşează-te lângă mine, să privim împreună
drumul care m-a condus la tine.
Nu-ţi mai fă griji din cauza ocoalelor,
şi eu am venit aşa cum s-a putut.
Unde mai sunt acum cei care m-au întrebat,
şi unde mai sunt acele răspunsuri,
soarele a topit deja
iernile ce au îngheţat pe spatele meu.
Inima mi-a tot zguduit-o, dar acum iubesc
drumul care m-a condus către tine.
