Tu îți amintești, așa, din copilărie, să fi avut vreo atracție pentru operă în special, deci nu pentru muzică în general? Urmăreai așa ceva la TV, poate, ai astfel de amintiri?
În familie tot timpul am ascultat muzică, dar nu țin minte să fi ascultat operă sau muzică clasică. Totul a început când am început să studiez pian și violoncel, și nici atunci nu țin minte să fi ascultat operă, ci mai mult muzică simfonică.
Da, inițial te-ai pregătit să fii pianistă sau să cânți la violoncel. Apoi a apărut acel chist sinovial la încheietura mâinii și ai fost operată. Câți ani ai avut? Cât de greu ți-a fost când ai aflat că nu vei mai putea cânta cu adevărat la un instrument? La ce te-ai gândit?
Eram în clasa a VIII-a, deci aveam vreo 13-14 ani atunci când mi-a apărut chistul. Fiind așa tânără, eu am crezut că va fi posibil să merg mai departe, la liceu, și să studiez violoncelul, dar din păcate după operație medicii au spus că voi avea tot timpul dureri și probleme din cauza folosirii excesive a încheieturii de la mâna dreaptă. Cred că Dumnezeu mi-a deschis această cale spre a cânta și mi-a trimis oameni extraordinari ca să mă dezvolt de la început în această direcție și să mă îndrăgostesc de operă.
Primul tău loc de muncă a fost în Elveția. Ne poți povesti cum ai ajuns la Opera din Zürich?
Am participat la un concurs în Viena, unde o doamnă cântăreață m-a auzit și m-a chemat la un masterclass în Elveția, doi ani la rând. Al doilea an a fost cu noroc, pentru că la unul dintre concerte m-a auzit un agent din Zürich, care m-a contactat și care mi-a obținut o audiție la Opera din Zürich. Mi-am luat inima în dinți, am mers la audiție la Zürich, iar după ce am ajuns acasă, la scurt timp m-a sunat agentul să îmi spună că sunt admisă în studioul internațional de operă de la Opera din Zürich. Apoi, când am ajuns acolo mi-au oferit alți doi ani în ansamblul solistic al operei.
Cum a fost acea perioadă de început? Povestește-ne și despre greutăți și provocări, cu siguranță nu a fost ușor să te muți acolo singură, erai într-un loc complet străin și a trebuit să te descurci cu toate cele…
Bineînțeles că nu a fost ușor să mă mut într-o țară străină, dar cred că dorința de a cânta a fost mai mare decât sentimentul de frică de ceva nou. Pe parcursul anilor am avut încercări de tot felul, dar cred că dorința și ambiția de a deveni o cântăreață de operă de succes au fost pe primul loc în mintea mea. Este foarte important cum îți setezi mintea și psihicul, pentru că energia pe care o transmiți este energia pe care o primești înapoi. Pe lângă asta a fost și foarte multă muncă.
De ce ai plecat de la Zürich la Berlin?
Am primit un contract la Opera din Berlin, cu roluri care m-au ajutat să mă dezvolt și să avansez în repertoriul pe care mi l-am dorit să îl cânt, și am simțit că mi se potrivește.
Unde locuiești acum? Care este statusul tău acum – căci nu ești angajat full-time, ci freelancer, nu? Povestește-ne ce înseamnă asta, cum funcționează.
Locuiesc în Germania, la Hanovra, împreună cu familia mea. Da, sunt freelancer, adică trec de la un contract la altul și călătoresc de la o operă la alta. Asta înseamnă că obțin aceste contracte prin agentul meu, iar dacă mă îmbolnăvesc și nu cânt la un spectacol, eu nu sunt nici plătită. Da, nu e ușor, dar așa reușesc să îmi fac un program care să fie bun și pentru familia mea.
Cât de greu a fost să te faci remarcată, să te „impui”? Eu cred că lumea operei este o lume dură și exigentă, deși din afară probabil că multora li se pare că este totul numai o strălucire și glamour… Dar este și multă strălucire în domeniul acesta, așa-i?
Nu știu dacă aș folosi cuvântul „a te impune”. Cred, în continuare, că în momentul în care ți-ai găsit „acel ceva special” și îl dezvolți, vei fi la un moment dat remarcată. Cred că în general orice domeniu are și o parte exigentă, opera este subiectivă, ori îți place cum cântă cineva, ori nu, depinde de gustul fiecărui om, dar cred că atunci când o cântăreață strălucește la fiecare apariție este foarte greu să nu fie remarcată.
Sunt muuulte aspecte organizatorice, de la comunicarea cu agentul și până la cele personale. Din momentul în care mi se confirmă contractele, chiar și cu 3-4 ani înainte, deja începe organizarea. Trebuie să căutăm să închiriem un apartament, trebuie să căutăm o bonă, achiziționăm bilete de avion etc. Sunt repetiții zilnice, dimineața și seara, de multe ori ajung acasă noaptea târziu, iar a doua zi o iau de la capăt dimineața devreme. Publicul nu vede aceste aspecte, dar munca din spatele unui spectacol este uriașă. Sunt zeci, chiar sute de oameni care lucrează împreună ca să pună în scenă un spectacol. Sunt săptămâni întregi de repetiții și multă muncă asiduă. Mai ales dacă este un rol nou, munca mea începe cu multe luni înainte. Vorbim despre ore în șir de studiu de una singură și cu pianistul, încă înainte să ajung la teatrul respectiv, unde încep apoi repetițiile de regie și cele muzicale cu dirijorul. Este o pasiune care a devenit un stil de viață mai deosebit, aș putea zice. Nu este ușor să fii cântăreț de operă, dar este superb.
Instrumentul tău este vocea. Este un instrument foarte sensibil: trebuie să ai maximum de grijă de el. De exemplu poți răci oricând… Povestește-ne despre asta. Mi-ai spus tu odată, mai demult, că vocea ta nu era încă o voce matură, că urma să se mai schimbe…
Cred că am zis asta cândva foarte demult… Da, cum trec anii, o voce în general se maturizează, așa cum și noi pe plan personal ne maturizăm. Și da, tot timpul trebuie să am grijă: nu numai de voce, ci de tot corpul, precum și de starea mea mentală, ca să pot păși apoi pe scenă și să aduc la viață un personaj în fața a mii de oameni.
Cât de mult te mai încearcă emoții atunci când urci pe scenă? Mă gândesc, totuși, că indiferent de cât de mare este echipa din spatele unei producții, până la urmă, atunci când intri pe scenă și trebuie să vii acolo, în față, să cânți, tu ești acolo SINGURĂ, te poți baza numai pe tine. Cum se poate învăța asta, să reușești să faci asta?
Stăpânirea emoțiilor cred că vine cu timpul, experiența pe scenă și forța mentală a fiecărui cântăreț. Bineînțeles că tot timpul există emoții, dar sunt emoții constructive.
Uneori vă îmbolnăviți rău și trebuie să fiți înlocuiți rapid. Ți s-a întâmplat?
Din păcate da, nu este plăcut, mai ales când am lucrat așa de mult la o producție, și apoi sa nu pot cânta. Este crunt și dureros, dar așa este în viață, cu bune și cu rele, și trebuie să mergem înainte.
Tu știu că ai fost chemată deseori ca să înlocuiești alți artiști. Cât de dificil este acest lucru? Tu nu cunoști echipa aceea, nu ai repetat cu ea, OK, știi rolul, dar trebuie să te prezinți acolo repede și nu ai nici timp de cine știe ce repetiții…
În momentul în care fac un jump-in, de-obicei știu opera respectivă like the back of my hand. În acest caz nu mă mai gândesc la muzică, ci mă concentrez să învăț regia în acele câteva foarte puține ore. Tot timpul cer un DVD înainte, ca atunci când călătoresc să mă uit la ce se întâmplă pe scenă. Astfel, când ajung acolo, deja știu la ce să mă aștept. Înainte să intru pe scenă tot timpul întreb unde trebuie să ies, pentru că asta este foarte important, în rest mă descurc.
În timpul pregătirii producțiilor, tu lucrezi cu nume mari, foarte mari. Cum este asta? Ai temeri, ai frici?
Aceste nume mari sunt, și ei, oameni. Și nu mușcă. Mai tot timpul am avut parte de cântăreți de renume care sunt și oameni extraordinari. Am cântat cu oameni pe care îi ascultam când eram mai tânără, pe CD. Este o onoare să cânt pe aceeași scenă cu ei, dar atâta timp cât eu sunt pregătită așa cum îmi doresc eu, adică la cel mai înalt nivel, fricile nu își au locul.
La spectacolele de operă, în public se află deseori niște personalități foarte mari, din muzică, din politică… Cum este să cânți în fața unei asemenea audiențe? Povestește-ne un pic despre asta.
De cele mai multe ori nu știu cine este în sală, cine urmărește spectacolul. Dar pot să zic că deschiderea stagiunii de la Teatro alla Scala a fost ceva deosebit, am cântat în fața președintelui Italiei și a întregii societăți politice, fashion și business. A fost o experiență de neuitat, dar asta nu a schimbat niciun minut prestația mea pe scenă. În momentul în care pășesc pe scenă, nu mă gândesc la cine este în sală, ci mă gândesc să fiu acel personaj pe care îl interpretez, și să dau din mine tot ce este mai bun.
Când am fost să te văd la Verona, mie mi-ai spus că este o experiență total diferită o seară în care știi că în public se află cineva cunoscut ție, care a venit să te vadă pe tine în mod special. Mi-a rămas întipărită în minte chestia asta…
Bineînțeles că este extraordinar atunci când știi că ai prieteni în sală, care au venit să te susțină. Cred că oricine s-ar simți la fel de bine când cineva is showing up for you. De cele mai multe ori sunt singură însă, de exemplu la San Francisco nu am avut pe nimeni apropiat mie, să vină să mă asculte. Este OK, sunt obișnuită, dar știu că atunci când mă întorc acasă după spectacol, acolo mă așteaptă fiul meu, cu cel mai dulce zâmbet și cele mai călduroase îmbrățișări.
Știu că poate este o întrebare banală, dar trebuie să te întreb: ai un rol preferat? Dar rolul tău de vis l-ai obținut deja, sau urmează?
Unul din rolurile mele preferate este Amneris din „Aida”. Și cred că este și unul dintre rolurile pe care le-am cântat cel mai frecvent. Majoritatea rolurilor la care am visat le-am obținut deja, dar mai urmează noi debuturi pe care mi le-am dorit, și noi visuri.
Ai vreo „plăcere vinovată”? Cu ce te răsfeți și ce faci în timpul tău liber, cine este Judit atunci când nu cântă la operă?
Cred că am prea multe plăceri, dar una pe care v-o pot divulga este că îmi place să merg la masaj, la SPA. Acolo mă relaxez cu adevărat și mă rup de tot ceea ce înseamnă viața cotidiană. Judit este femeie, soție, mamă, fiică, prietenă, și nu numai…