În Filipine găsești de toate, dar mai ales foarte mult contrast

Drumul până în paradisurile acestea tropicale durează. Dar merită! La capătul acestor drumuri descoperi peisaje de o frumusețe fantastică. Ce tu costuri, ce tu jetlag, ce tu una și alta… Asia te cheamă în fiecare an. Și trebuie să te duci, deși știi că odată cu frumusețea vine și căldura aceea teribilă care în cursul zilei te doboară, umezeala aceea care nu permite ca pielea să ți se usuce, mizeria și haosul care vin ca urmare a faptului că aceasta este, până la urmă, o țară în plin curs de dezvoltare. Unde vezi și sărăcie, atât de multă sărăcie…

Nu este pentru prima oară când vin în Filipine și am fost în țări asiatice de atât de multe ori, deja. Nu mai este, deci, o surpriză cum arată locurile de pe aici. Cu toate acestea încă mai întorc capul pe stradă…!

Este o țară a contrastelor puternice, ca multe alte țări din Asia de Sud-Est.

Aterizezi la Manila, și până să ajungi în insule trebuie să te odihnești o noapte în capitală. Dai piept imediat cu tot haosul unei metropole de aproape 15 milioane de suflete – pare-se că aici este the highest population density in the world. Manila s-a schimbat enorm de mult în ultimii zece ani, cu toate acestea, încă mai este un loc oarecum unsafe, și cu siguranță foarte haotic și pe alocuri și foarte murdar.

Tu cum te-ai simți dacă hotelul în care ai sta ar avea pază armată? Te-ai simți în siguranță de la asta? Sau dimpotrivă, ai simți că un loc în care este nevoie de așa ceva nu poate fi un loc sigur? Exact așa este Manila. Un loc sigur. Și nu prea.

La intrarea în hotel te trece prin control de metale, iar un câine îți adulmecă bagajele pentru droguri. Este drăguț tare și aflăm că îl cheamă Kevin.

A doua zi dimineață plecăm spre insulele Palawan. Paznicul de la hotel notează datele taximetrului cu care plecăm: numărul autorizației sale, numărul de înmatriculare al mașinii, numărul camerei noastre. Tot! Manila a fost celebră pentru faptul că se răpeau frecvent străinii. Cum ziceam, situația s-a schimbat mult, acum turiștii sunt foarte bine păziți. Dar tot nu este un loc în care să te plimbi așa, când și cum și pe unde vrei tu. Nici vorbă.

La aeroportul din Manila, terminalul patru, alți doi „Kevini”: unul caută droguri, celălalt detectează explozibili.

Ni se ia bricheta. Cam oriunde în lumea acestea se poate trece prin controlul de securitate cu o brichetă per persoană. Nu și aici! Și cu siguranță există un motiv întemeiat. Nivelul de educație al societății autohtone diferă de cel al țărilor occidentale. Probabil că aici, o brichetă lăsată la un pasager chiar poate reprezenta o problemă.

E nebunie la aeroport. Suntem în Filipine, iar aici standardele sunt altele.

Angajații stau fără jenă pe telefoanele mobile în timpul programului. Nu discret, nu, nu; pe față! Desigur, totul se întâmplă pe speaker. Casierul de la bagajele în exces și-a transformat pantofii într-un fel de papuci. Cei de la check-in vorbesc între ei, tare. Un tip de la pază se uită la un video pe TikTok, pe speaker. Trei fete urmează cuminți o angajată care pare că le ține un training: sunt viitoare lucrătoare în aeroport, probabil. Sunt îmbrăcate modest, dar elegant, sunt foarte atente, se vede că se străduiesc să învețe repede. Mai târziu, poate că și ele își vor băga picioarele în toate.

Sunt cel puțin 10 ecrane în câmpul meu vizual, pe toate merg niște urări video înregistrate cu diverse oficialități, cu ocazia Crăciunului și Anului Nou: primari, directori de școli, directori de la ape, salubrizare, turism, te miri ce alți șefi. E un loop continuu de urări, în mare parte în limbaj de lemn. Analizez set-up-urile pe care și le-au gândit, sunt filmări de prin birouri, în fața unor panouri, unii s-au filmat cu mobilul, tremurat, alții au apelat la profesioniști, mă distrez. Că e februarie deja… te mai uiți?

La îmbarcare, opt angajați în jurul nostru: doi ne coordonează, șase butonează la telefoanele mobile. După ce urcăm în autobuz, urcă și un tip cu o pancartă în mână și strigă tare că acest autobuz duce pasageri la avionul care merge la Busuanga, nu este niciun rătăcit pe-aici, nu? Sunt mirată, teoretic nu are cum să se întâmple așa ceva, doar ți se scanează boarding pass-ul la poartă… Dar evident că din moment ce se face acest double-check, astfel de lucruri s-au întâmplat, și nu o singură dată.

Pe insula Busuanga locuim la un mic resort care este o afacere de o familie. Este un loc drăguț, dar aș avea atâtea idei pentru cum ar putea să își mai dezvolte și îmbunătățească afacerea… Observ multe nereguli care ar putea fi corectate cu ușurință și multe îmbunătățiri care s-ar putea face cu un efort foarte mic, care ar ridica mult nivelul, aducând prosperitate mai multă afacerii și familiei, dar îmi țin părerile și ideile pentru mine. Este standardul filipinez, take it or leave it. 

A doua zi dimineață plecăm într-o excursie cu o barcă tipic filipineză. Plouă, iar la port ne duce un trike: un fel de motocicletă convertită într-o chestie cu care poți transporta până la 4 pasageri străini (sau 8 pasageri localnici). Se folosește pentru taxi. O călătorie standard costă aprox. 5 lei pentru ambii. Apa curge șiroaie pe străzi, e mizerie și e noroi, în port coborâm în bălți, iar în barcă trebuie să sărim un metru, ajutați de una-două persoane care te țin de braț. Mă gândesc cum se poate să fie atât de puțin amenajat un loc în care își desfășoară activitatea până la 1000 de bărci? Cum este posibil ca într-un loc în care vin turiști grămadă să fie atât de puțină infrastructură și atât de multă mizerie? 

Căpitanul bărcii scrutează orizontul non-stop și are corpul foarte bine lucrat – și nu la sală. Am încredere în el, se vede că știe ce face, deși la modul în care arată barca – și în general, totul – ai putea să nu te simți în siguranță, deloc. Dar este OK totul, la fel cum siguranță și grijă simți, de fapt, în toată localitatea.

Mi se par interesante aceste excursii în grup, de regulă întâlnești oameni interesanți. Cu noi se află familia unui inginer de software din Manila, foarte tăcuți cu toții; o mare bloggeriță din Chicago, care călătorește prin Filipine de luni de zile și lucrează remote; respectiv o tânără profesoară din Olanda, care după 2 ani de predat și-a dat seama că nu are life experience și s-a apucat de călătorit – așa a zis. 

Ajungem pe niște plaje fabuloase de pe insule nelocuite, totul este ca în paradis. Mâncăm bine, aflăm că ghidul nostru alte multiple pasiuni și cursuri, printre care și un curs de bucătar. Fiecare farfurie este ornată ca la restaurant, deși mâncăm departe de civilizație și mâncarea a călătorit cu noi, cu barca. În locul ochiului de la peștele făcut la grătar se află o floare sculptată din castravete, iar peste iarba de mare, un trandafir format dintr-o roșie tăiată fâșii.

Întorși în localitatea în care suntem cazați, mergem la masaj. Salonul se află chiar vizavi de cazarea noastră și este deosebit de civilizat, organizat și curat. Ora de masaj costă sub 50 de lei și nu ai nevoie de programare, îți vine rândul imediat. Ceasul de deasupra ușii are formă de lebădă și este decorat cu scoici. În brațele celei care pare a fi șefa doarme o fetiță; așa cresc copiii aici, la locul de muncă al părinților.

Îi vezi prin magazine, prin restaurante, se joacă după pult, pe jos , își fac temele pe acolo – cresc cu ajutorul tuturor, sunt tolerați la locul de muncă, probabil că oamenii nu au de ales. Fetița de la salonul de masaj scâncește atunci când mama vrea să o mute în brațele unei colege, pentru a încasa un client. Îi zâmbesc femeii, mă uit cu drag la ele și îmi zâmbește și ea. Mai târziu, iese cu ea afară, în fața intrării, iar atunci când cea mică se trezește și începe să plângă, o văd cum fuge departe, pentru ca plânsetele să nu deranjeze clienții din salon.

E greu să fii părinte aici, e greu să fii copil aici. Mă gândesc la toate buticurile („sari sari store”) improvizate pe care le vezi pe străzi, unele făcute realmente din câteva bețe din lemn sau bambus și niște prelată sau folie, și la toți copiii mici pe care i-am văzut în acestea. Sunt deschise până seara târziu, când nu este atât de cald și turiștii ies mai degrabă pentru a mai cumpăra una-alta. Atunci când am plătit aprox. 10 lei pentru un colier realizat din scoici, după tejgheaua magazinului de suveniruri am văzut nu mai puțin de patru copii jucându-se pe un covoraș. Acela era un magazin în toată regula, dar străzile sunt împânzite de o mulțime de bodegi în care pare dezolant să trebuiască să lucrezi vreme îndelungată sau chiar o viață întreagă. Fără aer condiționat, uneori chiar și fără un ventilator.

Într-o dimineață, pe când mâncam micul dejun, pe poarta resortului a intrat o fetiță de aprox. 10-12 ani, cu mai multe coșuri și plase. Ne-am prins imediat că face o livrare și că nu este pentru prima oară când se află aici; a adus legume proaspete, cei de la bucătărie au preluat o plăsuță și au plătit aprox. 12 lei. Mă gândeam: sper că fetița face asta înainte de a merge la școală, și nu în loc să meargă la școală.

Într-o zi prindem un trike foarte frumos, arată ca nou, nu este ruginit ca celelalte, și mai este și foarte curat. Îl întrebăm pe tânărul care ne duce dacă el a realizat transformarea motocicletei, și ne spune că da. Îi oferim dublul tarifului și îi cerem numărul de telefon pentru a mai apela la el cât timp suntem aici, ocazie cu care ne informează că nu are Whatsapp. Atunci observăm că pe „bord”, pe o bucată de material atent împăturită, se află un telefonul mobil din 1900, toamna.

Într-o seară, la cină ne-a dus un trike al cărui șofer avea grijă, în același timp, și de copilul său. Un băiețel de abia câțiva ani a stat în brațele sale, pe motocicletă, până acesta ne-a dus la destinație. Trebuie și vrei să muncești? Găsești soluții, iei copilul cu tine… punându-l chiar și în pericol. Mă gândeam că poate nici măcar nu este vorba de faptul că mama sa era ocupată în seara aceea; poate era vorba de un bărbat văduv. 

Viața este grea aici pentru mulți dintre filipinezi. Cei mai înzestrați reușesc (lucrează în turism, au o mică afacere, pleacă să lucreze în străinătate etc.), cei mai puțin înzestrați se chinuiesc. Sunt și foarte aerieni, cumva, le zici ceva și a fost aproape inutil, nu au înțeles, nu au reținut, nu se întâmplă. Cam ca meșterul român, dar de 3x mai rău. Standardele sunt complet altele decât cele cu care este obișnuit un vestic. Măcar că sunt bine intenționați și toată lumea este drăguță și zâmbește, iar oamenii pur și simplu încep să cânte oricând, din senin. Karaoke este invenție filipineză și hobby-ul numărul unu aici. O mulțime de cluburi stau mărturie a iubirii filipinezilor pentru cântat, ca și faptul că la orice bar care se respectă există câte un band format din localnici, care serile cântă cover-uri. Majoritatea o fac foarte, foarte bine. În funcție de specificul și nivelul localului în care se cântă, diferă atât decorul, cât și muzica și calitatea acesteia. 

Cum Alinul meu a mai fost aici, cunoaște mai mulți tipi din astfel de band-uri și mergem să vedem aceste trupe, de mai multe ori. Cântă de toate. Într-unul dintre locuri ni se face o surpriză: știind că ne aflăm în public, ni se face o dedicație. Este „Dragostea din tei” și este un remake. Sună mult mai bine decât originalul, deși în loc de „dragostea”, vocalista zice „stragostea”. Apreciem mult gestul, lăsăm o sumă mai generoasă în cutiuța din fața scenei. Și revenim aproape în fiecare zi. În timpul zilei socializăm mult cu acest prieten localnic și aflăm de la el foarte multe lucruri. 

Într-o seară, la resort se ține ziua de naștere a proprietarei. Ne invită și pe noi să mâncăm cu ei, masa fiind pusă pe terasa restaurantului. Este o cunoștință veche de-a lui Alin, știm că invitația este făcută din inimă, nu vrem să supărăm, așa că o acceptăm. Masa suedeză este plină de o mulțime de bunătăți, printre care și porc la rotisor („lechon baboy”), un fel de mâncare extrem de popular pe aici. Și pare că este la modă să îi aduci sărbătoritului un tort, căci sunt vreo 5 sau 6 torturi pe masă, și pe fiecare scrie „Happy birthday from cutare și cutare”.

Invitații, fix ca la noi: au format bisericuțe. Bărbații stau într-un colț și beau un rom local, sticlele se termină repede. Femeile stau de vorbă cu înflăcărare, apoi se pun să cânte karaoke. Unele dintre ele au niște voci incredibil de bune!

Proprietara este localnică și a împlinit 44 de ani, iar anul trecut a rămas văduvă după ce soțul ei german a decedat în urma unui infarct. O întrebăm cum s-au descurcat în pandemie cu resortul și aflăm că au reușit să își păstreze toți angajații apucându-se de farming. O admir pentru asta, însă de-a dreptul o îndrăgesc când aflu că pe vremuri, pe când avea de închiriat și niște colibe tradiționale („nipa huts) și s-a întâmplat ca într-una dintre ele să își facă un cuib niște păsări, iar ea a decis ca în acel sezon să nu închirieze coliba aceea și să lase păsările în pace.

Altă excursie, tot cu barca. Suntem trecuți cu mult talent de pe o insulă pe alta, deși valurile South China Sea sunt imense. Mă tem, deși aud că nu există niciun pericol, de fapt. Suntem uzi leoarcă de la câte splash-uri ne-am luat, îl urmăresc non-stop pe căpitan și mă liniștesc atunci când văd că el este calm sau chiar râde de țipetele noastre. Se vede că știe ce face, deși este foarte tânăr. Ajunși la destinație, simțim că a meritat: plaja este uimitoare.

Altă excursie, cu microbuzul. Scaunele par să fie unele pentru copii. Sunt făcute pentru filipinezi, zice Alin. Stau foarte chinuită, iar drumul este foarte prost. Mă gândesc cât de puțin apreciem civilizația de care avem parte… Uneori, abia când mergi în locuri mult mai puțin dezvoltate realizezi cât de bine este acasă la tine. Ne obișnuim cu binele și nu mai realizăm cât de norocoși suntem în unele părți ale acestei lumi mari.

Un alt grup, acum. Intrăm în vorbă. Sunt mai mulți filipinezi cu noi, respectiv doi francezi și doi evrei. Un cuplu tânăr a venit de lângă Ierusalim, iar un altul, care sărbătorește în această excursie 35 de ani de căsnicie, este de aici, din Filipine, din Davao. Aceștia din urmă sunt intelectuali, se vede pe ei (cum se comportă, cum sunt îmbrăcați) și îl întreabă pe evreu despre însemnătatea piesei purtate pe cap. Cei doi tineri îi explică și îi povestesc și despre nunta lor.

Bărbatul din Davao ne întreabă și pe noi de unde suntem și ne spune că știe de Nadia Comăneci. Ne întreabă dacă în România mai este comunism. Îi răspundem că nu, îi spunem de revoluție, îi spunem că acum este democrație și țara face parte din Uniunea Europeană și din NATO. Poate părea surprinzător, dar de ce ar fi la curent cu istoria și prezentul unei țări mici din Europa de Est? Ia ziceți, voi știți ce revoluție a avut loc în Filipine, în 1986? Nu știți. Pentru filipinezi, România nu este decât o țară micuță din Europa, de care unii nici n-au auzit în viața lor. Domnul știe, în schimb, că în Ucraina este război și ne întreabă cât de aproape suntem de acesta – și dacă, și cum ne afectează.

Într-o seară, pe terasa de la cazare, stăm de vorbă vreo trei ore cu un cuplu de suedezi – el deține o firmă care face confecții metalice pentru construcții, iar ea este directoarea unei grădinițe. Vorbim despre țările noastre, împărtășim experiențele avute în timpul călătoriilor, ne facem reciproc recomandări. Berile se consumă una după alta, la final ne luăm rămas bun, căci ei pleacă a doua zi. Nici măcar nu le-am reținut numele…

Într-o altă seară cunoaștem niște clujeni care intră în vorbă cu noi pentru că Alin are un tricoul cu Gărâna Jazz Festival. Ne împrietenim și ieșim de mai multe ori împreună, facem excursii în comun: închiriem bărci private și mergem pe plaje private. Ne însoțește și un filipinez care trăiește în San Francisco și este asistent medical. Născut deja în S.U.A., vine în fiecare an 2-3 săptămâni în Filipine, pentru a-și cunoaște țara de origine.

Unul dintre cele mai faine lucruri de aici sunt oamenii. Cu localnicii mai răsăriți și care știu bine engleză este o plăcere să stai de vorbă și să schimbi impresii. Sunt foarte ospitalieri. Iar străinii care vin în țări asiatice par să aibă ceva în comun care este atât de puternic încât conexiunea se formează imediat. În plus, aici lumea este relaxată și are timp – până la urmă, se află în vacanță. Intri ușor în vorbă și subiectele sunt suficiente. Unele dintre cele mai tari amintiri ever le avem din Asia. Unele dintre cele mai tari conversații ever le-am purtat în Asia, cu oameni te miri de pe unde.

În Filipine poți alege să vii direct la un resort de lux de pe o insulă (poate chiar o insulă privată). Eventual direct cu un seaplane. Va fi foarte plăcut și nu vei vedea aproape nimic dezolant. Nu vei simți mirosurile pe alocuri pestilanțiale de pe străzi. Nu vei simți fumul venit de la vecinii care au măturat frunzele și le-au dat foc (ca la noi, pe vremuri). Nu vei auzi dimineața sumedenia de cocoși care cântă și pe care oamenii îi țin pentru că aici luptele cu cocoși sunt un fel de sport național. Dar nici oamenii simpli care cântă prin barurile de karaoke cu o voce care le-ar fi putut aduce celebritate și bunăstare, dacă planetele s-ar fi aliniat altfel. 

Ambele variante de a călători sunt complet în regulă, fiecare face cum îi pică mai bine. Doar că, alegând prima variantă, ai pierde ocazia de a vedea ce înseamnă de fapt țara în care te afli și cum este ea cu adevărat, în toată complexitatea sa. Și ar fi păcat.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

nine − three =