În prima parte a poveștii am scris despre cum am aflat despre rădăcinile mele slovace și cum am ajuns, într-un final, în Slovacia. În această a doua parte vă voi povesti cum a fost întâlnirea cu rudele de la Očova.
Așadar, după ce am găsit casa, am sunat la poartă. Din păcate, nu ne-a deschis nimeni. Alin a sunat la numărul de telefon primit de la primărie. El era foarte hotărât și îi plăcea foarte mult tot ceea ce se întâmpla. Eu parc-aș fi fost paralizată! A spus următorul lucru, cuvânt cu cuvânt: “Ne aflăm aici, în fața casei dvs., am venit din România, iubita mea este de asemenea Laclavik, cred că sunteți rude. Am dori să vă cunoaștem!”
Femeia de la celălalt capăt al „firului” – despre care ulterior am aflat că ar fi un fel de verișoară de gradul IV – vorbea perfect limba engleză, doar că se afla în Cehia în acel moment. Când a aflat că suntem la un festival și rămânem până duminică, ne-a spus să revenim duminică dimineață. Va fi acasă deja și ne așteaptă cu drag la cafea. Așa s-a și întâmplat: ne-au așteptat cu cafea și prăjitură cu vișine.
Elena are cam aceeași vârstă cu mine și locuia în acea casă cu mama și tatăl ei. Mama ei a fost Laclavik, acum poartă numele soțului. Și ei au fost preocupați să își facă arborele genealogic, de care s-au și apucat și pe care mi l-au și arătat. Mi-au pregătit totodată o cutie întreagă cu fotografii.
Desigur că la început nu am știut exact care poate fi legătura dintre noi, respectiv dacă există cu siguranță una. În familie au existat mai mulți János (de fapt, Jan), așa că în curând ne-am încurcat rău de tot în arbore. Eu am avut la mine laptopul și le-am arătat niște fotografii vechi, scanate. Am concluzionat că strămoșii noștri seamănă… De exemplu, bunicul meu și cu Martin, cel al cărui mormânt îl văzusem în curtea cimitirului. Am aflat că a slujit biserica decenii întregi; dar și alți membri ai familiei semănau cu cei din familia mea. Am comparat foarte multe poze.
Ne-am înțeles că vom mai „săpa” amândouă după informații și că vom păstra legătura. A fost o dimineață foarte plăcută. Îmi dau seama că am avut un mare noroc să dau de niște oameni care erau curioși de originile lor și care nu s-au speriat atunci când ne-au văzut, că am fi niște rude care căutăm moșteniri sau mai știu eu ce. Mai mult decât atât, întrucât, din câte am înțeles, în familie sunt mai mulți artiști, am primit cadou niște lucrări grafice (se pot observa în fotografia de mai jos, în fața mea). „Să îți aduci aminte că ai fost în Slovacia”, mi-a spus soțul fostei doamne Laslavic. Spre rușinea mea, încă nu am apucat să le înrămez, dar urmează, în curând. Chiar îmi plac foarte mult!
Am făcut și fotografii. Alin spunea că Elena și cu mine semănăm, pe undeva, cumva; mie nu mi se părea absolut deloc, în schimb mama Elenei, ziceam eu, aduce a mătușa mea, dar nu neapărat din punct de vedere fizic, ci mai mult ca stil.
Verișoara mea mi-a relatat că bunica ei a pomenit de mai multe ori despre un membru al familiei, care a plecat undeva, dar nu se știa exact, unde anume. Mi-au explicat că erau vremuri în care din zona respectivă a plecat foarte multă lume în căutarea unui trai mai bun; așa a ajuns în Banat și stră-străbunicul meu, ca să lucreze în agricultură. Am aflat, totodată, că stră-străbunicul meu era slovac 100%, și nicidecum un maghiar din Slovacia, cum am fi putut crede eventual; și asta întrucât zona în care ne aflam este considerată inima Slovaciei.
Am mai descoperit cu stupoare că la ei nimeni nu mai poartă astăzi numele Laclavik, pentru că la un moment dat, în familie s-au născut numai fete, care s-au căsătorit și au purtat apoi numele soțului. Astfel că acest nume de familie mai dăinuie doar în România, în familia noastră. Mai mult decât atât, întrucât eu am doi frați, iar unul dintre ei are doi băieți, la Timișoara numele este asigurat o bună bucată de vreme.
Mai târziu am făcut amândouă cercetări în arhivele naționale ale țărilor noastre, așa cum ne-am și înțeles. Am aflat, astfel, care este legătura exactă dintre noi. Împreună am desenat un arbore genealogic destul de complex. Elena a fost foarte prolifică, a reușit să ajungă până la anii 1700. Mi-a trimis pe e-mail, scanate, niște documente extrem de vechi. Acum pot spune, cu o oarecare mândrie, că una dintre ramurile arborelui meu genealogic este întocmită pe 8 (!) generații. Trebuie să vă recomand să încercați și voi să vă faceți arborele genealogic! Este o experiență cu totul deosebită! Merită.
Ceva mai târziu, la Direcția Județeană Timiș a Arhivelor Naționale, am descoperit, în sfârșit, o dovadă scrisă a faptului că stră-străbunicul meu s-a născut la Očova , s-a mutat apoi în Banat și a întemeiat aici o familie. La început a locuit în Lucareț, un sat din comuna Brestovăț, unde trăiau mai ales sârbi. De acolo s-a mutat la Nadăș, unde a lucrat ca un fel de vizitiu, din câte am înțeles (scrie în maghiară, „urai kocsis”). Probabil pentru familia nobiliară din localitate, Dadányi, unde a fost bucătăreasă și o străbunică de-a mea. Peste o vreme am făcut o vizită și la Lucareț, din păcate însă, vechea casă a fost demolată, pe locul ei aflându-se una nouă.
Cercetările pentru completarea arborelui meu genealogic continuă pe alte ramuri, acest lucru necesită însă destul de mult timp și răbdare.
(Notă: Articol apărut inițial în limba maghiară, pe www.hellomagyarok.hu. Pentru versiunea în limba maghiară, click aici.)
