Am știut, întotdeauna, că numele meu de familie – LASLAVIC – este unul străin, și nu unguresc. Mai exact, de origine slavă. Multă vreme am crezut că este un nume sârbesc sau croat, dar mai târziu am aflat că este unul slovac. Așadar, am strămoși slovaci! Totodată am aflat și faptul că, acum, numele meu de familie nu se scrie așa cum se scria pe vremuri. În certificatul de naștere al bunicului meu, de exemplu, numele mai apărea în limba maghiară: Laszlávik. Mai târziu, pe vremea comunismului, a fost românizat și a devenit Laslavic.
Ei bine, într-o zi curiozitatea mea a atins cote maxime: totuși, cine a fost slovac în familia noastră, de avem acest nume?
Începuturile
Curiozitatea aceasta m-a apucat în primăvara anului 2012. Tatăl meu mi-a propus, atunci, să sun o rudă de-a noastră: pe Jancsi bácsi (nea Jancsi), fratele bunicului meu decedat, și care avea, în 2012, 80 de ani. Întreabă-l pe el ce și cum, că știe mai bine, mi-a spus tata. Era o duminică. Am format de îndată numărul. Jancsi bácsi s-a mirat puțin, dar era, totodată, foarte bucuros de curiozitatea mea. Cine a fost slovac în familia noastră? – l-am întrebat, iar el mi-a oferit niște informații destul de exacte.
Cam pe la mijlocul discuției m-am gândit: cum de nu am auzit eu aceste lucruri, mai devreme? De ce, până acum, ori de câte ori eram întrebată ce este cu acest nume de familie, am răspuns: „este un nume de origine slovacă, cineva dintre strămoși a fost slovac, dar nu știu mai multe”.
Jancsi bácsi mi-a spus exact: stră-străbunicul meu a fost slovac și a ajuns în Banat pe la sfârșitul anilor 1800. L-a chemat tot János, s-a născut în 1853 și s-a mutat la Nadăș, la 40 de km de Timișoara, dintr-un sat numit Očova. I-am promis lui Jancsi bácsi că mă voi interesa de chestia asta și că îl voi căuta dacă și când voi avea nouăți.
Am scris rapid „Očova” pe Google: se află în Slovacia de astăzi, nu departe de orașul Zvolen. Am deschis, repede, și Google Maps. Nu mi-a venit să cred ochilor: în urmă cu un an, în 2011 am fost la un festival de blues din Slovacia, în vecinătatea orașului Banská Štiavnica. Și ne-am aflat, atunci, extrem de aproape de satul natal al stră-străbunicului meu. But little did we know…
Drumul
În iulie 2012 urma să ajungem, din nou, la acest eveniment. Era clar: am decis, împreună cu Alin, ca în timpul festivalului să tragem o fugă până la Očova, mai ales că între cele două localități erau doar 45 de km.
Nici prin cap nu mi-a trecut, însă, că îmi voi descoperi acolo și rudele – mai ales că nu vorbesc (și nici nu înțeleg) deloc limba slovacă! Respectiv nici nu am avut de gând să îi caut. De fapt, nici nu m-am gândit că voi găsi acolo ceva, orice! Pur și simplu am dorit să văd cu ochii mei locul din care stră-străbunicul meu a plecat „în lume”.
Očova
Drumul spre Očova ne-a purtat, cu mașina, prin peisaje superbe. Am urcat dealuri, am ajuns printre munți, am trecut prin păduri, am văzut câmpuri întinse… curând am și sosit. Mi-am făcut, repede, o fotografie în fața indicatorului de localitate, apoi am dat o tură prin sat. Alin a spus – mai mult în glumă – că în locul stră-străbunicului meu, el nu s-ar fi mutat de aici, dintre munți, ca să locuiască apoi în pusta bănățeană… plată. Localitatea se află într-adevăr într-o zonă minunată, mai mult decât atât, are și un aerodrom.
Am descoperit un sat frumușel. Are două biserici: pe prima am văzut-o doar din mașină, la cea de-a doua am oprit și am coborât. Alin tot încerca să mă convingă să căutăm parohia și să sunăm la poartă. Eu mă împotriveam, întrucât nu vorbim limba slovacă, și în trecut am avut ocazia să vedem că în Slovacia nu se prea vorbește limba engleză. Nici măcar în Bratislava, cu atât mai puțin acolo unde eram noi, în munți. El s-a pus, însă, să sune la numărul de telefon afișat pe poarta încuiată a bisericii. După acest moment au urmat o mulțime de întâmplări foarte interesante, una după alta. A fost cu adevărat șocant.
A răspuns preotul. El vorbea puțin engleza și ne-a spus că nu se află acasă, dar va trimite pe cineva la biserică. Am așteptat foarte curioși. A apărut o femeie, cu bicicleta. Între timp, m-am pus să scriu, rapid, pe o foaie: Laslavic János (stră-străbunicul meu) – Laslavic János Mihály (străbunicul meu) – Laslavic Mihály (bunicul meu) – Laslavic Sándor (tatăl mey) – și cu mine.
Mi-am pregătit și pașaportul. Bine am făcut, căci doamna nu vorbea absolut nicio limbă străină, dar atunci când i-am arătat foaia și pașaportul, iar mai apoi am arătat spre mine, a înțeles, imediat, despre ce este vorba. A făcut ochii mari și a dat din cap, apoi a spus „moment!” și a plecat. Noi ne-am uitat unul la celălalt și nu știam la ce să ne gândim. Ei bine, s-a dus după cheie. S-a întors rapid și a deschis poarta bisericii. Am intrat. În curtea bisericii se aflau două morminte, iar pe unul dintre morminte scria: “Martin Laclavik – arcidekan”.
Am rămas complet mască. Așa se scria, așadar, numele meu, pe vremuri. Cu doamna de la biserică am comunicat numai prin semne. Însă din faptul că a fost atât de amabilă și a ținut să ne prezinte – chiar dacă în limba slovacă! – biserica, am ajuns la concluzia că m-a primit acolo cu brațele deschise, ca pe o descendentă a acestui Martin, fiind totodată bucuroasă de interesul meu. Am încercat să facem rost de cineva care să ne traducă, ne-am gândit că poate vorbește cineva din sat limba maghiară, dar nu am avut succes.
În fine, doamna a fost foarte drăguță, mi-a dat și un pliant despre istoria bisericii (tot în limba slovacă), apoi m-a apucat de umeri și m-a întors, cu o mișcare fină, dar hotărâtă, către clădirea de vis-á-vis, spunându-mi: “matriki”. A așteptat să dau din cap, apoi ne-am luat la revedere. I-am spus lui Alin: na, hai să mergem acasă. Într-un final am decis, totuși, să intrăm și în clădirea respectivă: era primăria.
Acolo s-a întâmplat încă un lucru incredibil. Repet: nicio boabă nu știm în slovacă. Am bătut la ușa secretariatului; doamna nu vorbea limba engleză. Am scos, din nou, hârtia cu numele, la care s-a întors imediat spre calculator. I-am spus lui Alin: dacă îmi scoate ceva extrase din registrul stării civile, așa, electronic, pe loc, și leșin.
Nu s-a întâmplat însă asta. Mi-a tipărit, în schimb, răspunsul pe care l-am primit pe forumul primăriei, unde scrisesem în urmă cu vreo 2 luni, imediat după conversația cu Jancsi bácsi. Uitasem deja complet. O tânără din Očova îmi răspunsese, iar secretara nu numai că știa și că mi-a tipărit răspunsul, dar mi-a și trecut pe o foaie adresa acesteia și numărul de telefon. Mai mult decât atât, mi-a dat și o hartă a localității. În acel moment eu chiar nu mai știam ce să cred. Eram complet șocată de cele întâmplate. I-am mulțumit pentru ajutor și am plecat.
Am găsit foarte ușor adresa și am sunat la poartă.
Povestea va continua…
(Notă: Articol apărut inițial în limba maghiară, pe www.hellomagyarok.hu. Pentru versiunea în limba maghiară, click aici.)