Voi ați ținut jurnal? Eu da… multă vreme! În urmă cu puțin timp mi-au căzut în mână jurnalele adolescenței mele. Nu le-am numărat (și nu le am pe toate aici, în fața mea, ca să o fac acum), dar să tot fie vreo 25 de volume. Caiete mai mici sau mari, subțiri sau groase, simple sau cu pisici, cu autocolante, cu poze decupate din reviste… sunt mărturia adolescenței mele, o adevărată radiografie a vârstei, dar și a vremurilor respective, a societății în care am trăit atunci. Am recitit, până acum, 5 dintre ele (1993-1996), și vreau să vă povestesc câte ceva. Dacă faceți parte din generația mea, cred că vă veți regăsi în câteva dintre situații!
Mereu am fost grafomană, se pare, dar nu îmi pare rău nicio secundă că am scris, și pe vremuri, atât de mult. Să scriu jurnal a fost, cel mai probabil, și un bun exercițiu de scriere. De a învăța să mă exprim, de a-mi canaliza energia, de a mă descărca… Povestea mea este, probabil, povestea multora!
Dacă ați ținut vreodată jurnal, vă recomand să recitiți ceea ce ați scris – nu numai că este distractiv, dar veți și afla o serie de lucruri despre sine. A fost unul dintre motivele pentru care am decis, și eu, să le recitesc acum, la 39 de ani: am vrut, vreau să văd cum gândeam, cum mi s-a format personalitatea, de unde am anumite sensibilități, care sunt pattern-urile cu care vin din familie și așa mai departe…
Din motive lesne de înțeles, nu voi divulga cine știe ce detalii intime, cu toate acestea vreau să vă redau sincer mai multe fragmente, și să le și analizez. Mi se pare foarte important, și cred că trebuie luat în serios ceea ce am scris, pe vremuri, în jurnalele noastre. În primul volum am ținut să menționez că am citit undeva că atunci când scrii jurnal, trebuie să fii sincer, căci doar așa are sens – și mi-am exprimat părerea potrivit căreia așa și este, și că și eu voi fi sinceră în tot ceea ce scriu.
M-a frapat de cât de multe lucruri îmi aduc aminte absolut perfect, dar și de cât de multe lucruri nu îmi aduc aminte absolut deloc. Am observat că mă luam atât de în serios… Eram super serioasă, trăiam totul la maximum. Am murit de râs, dar și de drag… Cum pe vremuri era ceva mai deosebit să faci poze, uneori am și menționat în jurnale faptul că în ziua respectivă făcusem niște fotografii, iar acum am bucuria să pot să și împărtășesc cu voi poze din perioada aceea. Sunt mortale, unele!
De exemplu, uneori mă îmbrăcam eu cum vedeam în reviste și mă duceam la verișoara mea, să mă imortalizeze. Citeam cu nesaț deosebit de multe reviste pentru tineret, din Ungaria. Nu pot să fiu îndeajuns de recunoscătoare pentru accesul la acele reviste -IM (Ifjúsági Magazin), 100x Szép… Am învățat enorm de multe din ele, inclusiv despre iubire și sexualitate, căci aveau și rubrici de educație sexuală.
Primul volum datează din 1993, este un caiet roz, cu Goofy, foarte subțire. Prima însemnare: 23 noiembrie 1993. Aveam 10 ani și eram în clasa a V-a. M-a șocat cât eram de clară și de coerentă, cât de corect scriam. O făceam în limba maghiară, și o făceam mai frumos sau mai urât, oricum, la un moment dat, scrisul meu de mână a început să semene fantastic cu cel al mamei mele. Lucru pe care eu nu îl știam, l-am observat acum…
Eram mereu îndrăgostită, ba de unul, ba de altul – desigur, de cele mai multe ori, respectivii nici nu știau de existența mea. Totul era secret, dar eu iubeam cu pasiune – se vede treaba că citeam prea mult romane de dragoste! De unele îndrăgosteli mă și mir, și nici nu prea îmi amintesc de ele, însă altele îmi sunt foarte vii în memorie și simt și acum cum m-au durut unele întâmplări. Ce sensibilă mai eram, vai! De fapt încă mai sunt.
Citeam enorm de mult, și nu numai romane de dragoste, ci și lecturi obligatorii și opționale, sau alte cărți. Menționam asta și în jurnal – desigur, toate ideile mele legate de viitor erau luate tot din cărți, acolo am găsit inspirație pentru profesii pe care mi le-aș fi putut alege pentru viitor.
La un moment dat, în 1995 am scris:
„(…) Aș vrea să devin astronaut, medic, chirurg, cercetător, geolog, biolog, fizician, expert în calculatoare sau expert în științe naturale. (…) Vreau să lucrez ceva pentru care să mă trezesc cu plăcere dimineața. (…) Poate că voi fi actriță sau poate că voi fi scriitoare, deși nu cred asta, poate că voi scrie doar în timpul meu liber, CĂCI NU VREAU SĂ STAU TOATĂ ZIUA ÎNTR-O CAMERĂ, ÎNTRE CEI PATRU PEREȚI, ȘI SĂ SCRIU. AR FI PLICTISITOR SĂ FAC ASTA O VIAȚĂ ÎNTREAGĂ, ZI DE ZI. (…) NU VREAU SĂ STAU ÎNTRE PATRU PEREȚI, CI VREAU SĂ LUCREZ AFARĂ, ÎN NATURĂ.”
Eram foarte responsabilă, veșnic menționam că făceam curățenie (desigur, sâmbăta), sau că mergeam să plătesc factura de telefon a familiei (era sarcina mea). Pe atunci, trebuia mers la Romtelecom personal, trebuia stat la cozi… eh, ce vremuri! Măcar că am avut telefon, și specific de nenumărate ori în jurnale că dădeam telefon ba la o prietenă, ba la alta – și stăteam la taclale.
Bunica din partea mamei nu avea telefon acasă, așa că acolo eram trimisă foarte des pentru a transmite mesaje. Bunica aceasta stă în capătul celălalt al satului, iar eu în vacanțe mai mergeam și dormeam și la ea 1-2 săptămâni, cum făceau alți copii care mergeau la bunici la sat sau în alte regiuni ale țării. Cu toate că eu mergeam doar cu trei străzi mai încolo, la un moment dat povestesc cum m-am dus la bunica mea cu un rucsac și două valize.
Povesteam și cum mă îmbrăcam, se pare că mă interesa moda, deși în mod sigur nu aveam eu bani de fițe! Aveam mici conflicte cu colegele uneori, era o colegă pe prietenia căreia tot aveam rivalități cu o altă colegă, eram geloasă rău de tot!
În rest, toată ziua eram cu prietenii mei din Moșnița; ba unii la alții, ba împreună undeva – în parc sau pe banca din fața casei cuiva. Țineam minte aceste lucruri, dar nu realizasem că eram așa o trupă închegată și că petreceam chiar atât de mult timp împreună. Și câte înghețate am mâncat, doamne d-zeule! Și cum ne-au suportat părinții, că eram non-stop unii la alții? Ce haos o fi fost în casele noastre!
Povestesc și despre nenumărate petreceri – zile de naștere, zile onomastice… Știți, „chef”-urile alea făcute acasă, cu pâine cu unt, salam și castraveți murați + ou și brânză rase deasupra, sau pâine unsă cu pateu… pregătite cu atât de mult drag de părinții noștri! Ah, și balurile de boboci de la licee!
Povestesc, de mai multe ori, ce mâncam: duminică, supa de pui era nelipsită, iar după aceea urma carne cu pireu și cu sos, what else? Menționez pomana porcului, menționez cadourile primite de Crăciun, de Paște… Dacă cineva nu și-ar mai aminti ce meniu avea la o zi de naștere, la o logodnă, la ceva la care am fost eu… la mine în jurnal este povestit cu lux de amănunte. Cred că îmi plăcea și atunci să mănânc, deși nu se vedea pe mine.
În oraș, tramvaiele deseori nu circulau – scriam. Altă dată m-au mai fugărit câinii pe stradă. O dată m-au buzunărit în tramvai și am scris în jurnal că blestem persoana respectivă.
Și vă mai amintiți de magazinul Orhideea, din centru? Căci în jurnal, el se regăsește! Dar de sucurile TEC? Dar de nenumăratele chioșcuri de ziare, de unde eu îmi cumpăram atât de multe reviste și romane de dragoste, inclusiv în limba maghiară? Cu siguranță din romanele acelea de dragoste mă inspiram de eram mereu deeply in love. Într-o vreme, eram îndrăgostită de un Attila. Repet, scriam jurnal în limba maghiară! Ei, după ce m-am îndrăgostit de un Caius, brusc am trecut la limba română, cică „să exersez limba”. După ce am scris două pagini în care am făcut și niște dezacorduri (în rest mă exprimam foarte bine), am revenit la maghiară, fără nicio explicație.
Când sufeream din dragoste, juram că nu mă voi îndrăgosti niciodată, căci asta aduce numai suferință!
Vă zic… Este distractiv – și uneori dureros – să recitești ceea ce gândeai în adolescență. Dar dacă este să ne gândim că totul vine din copilărie, dar și din adolescență – această copilărie târzie -, eu cred că este chiar foarte important să vedem cum gândeam – dacă tot avem la dispoziție jurnalele pe care le scriam, cei care avea jurnale.
Dacă vi se pare interesant subiectul, voi continua cu analizarea jurnalelor mele, dar nu din exhibiționism, ci ca să depănăm împreună amintiri, să ne aducem aminte cum era și cum eram!
*
Fotografie principală: Camelia Popescu
