Este vorba de un mic muzeu etnografic și de istorie locală, care este amenajat, deocamdată, într-o fost sală de clasă din fosta școală din Tormac, o clădire uriașă, care a fost frumoasă, dar acum e în paragină. Nu este deschis mereu, trebuie vorbit și vi se deschide dacă doriți să vizitați această colecție de etnografie – așa am făcut și noi, și tare mult ne-a plăcut.
Este o colecție destul de bogată, de fapt; sunt expuse fotografii, documente, obiecte de uz casnic, obiecte de la vechea școală, porturi populare locale și așa mai departe. Mi se pare atât de minunat cum comunitatea locală a adunat, acolo, toate aceste lucruri – care în loc să stea prăfuite pe undeva sau ascunse într-un dulap, acum sunt expuse și le poate vedea oricine, timp de generații întregi!
Din păcate, așa cum am bănuit, nu am găsit nimic legat de străbunicii mei sau de bunica mea, care a trăit acolo până la măritiș. Atunci când s-a mutat, a fost urmat atât de fratele ei, cât și de părinți – familia ei dispărând, deci, cu totul de la Tormac. Este adevărat, de asemenea, că au revenit foarte rar acolo, așa că legătura cu satul natal a fost extrem de puțin cultivată, aproape pierdută. Totuși, cum pentru mine lucrurile acestea sunt importante, am decis, pe loc, că voi completa chiar eu colecția cu niște fotografii de familie realizate, încă, acolo.
Am purces la treabă imediat ce am ajuns acasă. Am pregătit fotografii, le-am înrămat în rame vechi, pentru mai mult farmec, și le-am și trimis deja la Tormac, unde urmează să mai ajung peste ceva timp, ca să văd cu ochii mei fotografiile acelea expuse. Nu știu cum simțiți voi, însă mie lucrurile acestea mărunte, implicarea aceasta, conexiunea cu rădăcinile și așa mai departe mi se par foarte importante.
Să vă povestesc un pic despre acest sat! Tormac este o localitate semnificativă a diasporei maghiare: are și astăzi o populație maghiară mare, care duce o viață culturală bogată, cu accent pe păstrarea tradițiilor. În limba maghiară, denumirea localității este Végvár – denumire dată de coloniștii maghiari care au sosit aici în 1794, „végvár” însemnând „ultima cetate”, ca un loc în care oamenii şi-au pus toate speranţele unui trai mai bun.
Inițial, satul a fost unul șvăbesc și s-a numit Rittberg. Coloniştii şvabi inițiali nu s-au putut acomoda însă cu traiul din noua colonie, în principal pentru că au avut divergenţe majore cu locuitorii satului vecin, Şipet, astfel că după cinci ani de şedere, în 1794, în frunte cu predicatorul lor, au părăsit localitatea într-o singură noapte, stabilindu-se în Darova. Au rămas în Rittberg doar opt familii.
În același an, guvernul maghiar a hotărât să aducă aici alţi colonişti, din zona Tisei, Cenadului Maghiar, județele Csongrád şi Békés. În primă fază au fost aduşi 150 de colonişti maghiari – familii de reformați – care au ocupat casele lăsate în urmă de şvabi. Prima biserică ridicată de aceștia a fost una micuță, cu acoperiș de stuf. Cea de acum, una mare, a fost inaugurată în 1888, și – așa cum am povestit în articolul precedent, aici – are un tavan pictat cu stele.*
*sursa informațiilor despre istoria satului: pagina oficială a Primăriei Tormac
