Desculță prin Timișoara. Anii 80: frigul din biserică și focul din teracota de acasă

Este al nouălea Crăciun pe care nu îl petrec… acasă. Vorba vine: acasă, ce mai înseamnă acasă, pentru mine, acum? Cumva, acasă nu prea mai este în România. Și totuși, cumva, Timișoara și Moșnița vor mai rămâne mereu „acasă”. Dar acasă este, acum, Elveția. Există un cuvânt în maghiară care explică foarte bine această situație: „kétlakiság”.

Am vrut, inițial, să public aceste fotografii doar pe Instagram. Apoi m-am gândit că aș avea chef să povestesc câte ceva despre cum îmi aduc aminte de Crăciunurile copilăriei mele, cele de „acasă”.

Prea multă curățenie, prea multă mâncare

Crăciunurile copilăriei mele orbitau în jurul curățeniei generale de dinainte de sărbători. Este lucrul de care îmi aduc aminte cel mai pregnant: că trebuia șmotruit totul, trebuiau spălate geamurile, trebuia scoasă din vitrină și spălată toată vesela pe care nu o foloseam niciodată, precum și bibelourile… De spălatul perdelelor și a altor textile, nu mai zic.

În ajunul Crăciunului, mama și bunica erau rupte de oboseală. Iar mai târziu, și eu, pentru că ajutam și eu la acest proces. Este o amintire cam neplăcută, care mă face acum să nu fac un astfel de maraton înainte de sărbători. Fac curat cu calm, în tihnă, mai din timp, mai pe bucăți, astfel încât să nu fie ca… atunci. Nu prea vreau să îmi descarc bateriile în halul în care o făceau ele înainte de fiecare Crăciun și fiecare Paște. Și folosesc vesela „bună”, nu o țin în dulap și-atât; iar ce era în plus, am cam donat, deja.

La fel, pentru fiecare Crăciun se făcea multă mâncare. Mult prea multă mâncare. Eu nu mai fac asta, acum, deși ador să gătesc. Fac mâncare doar atât cât trebuie, oricum sunt total împotriva risipei alimentare.

Acum, după ce am început cu aceste amintiri, cumva, neplăcute din Crăciunurile copilăriei mele, să vă povestesc și altele, mai vesele.

Cum sărbătoream Crăciunul la Moșnița Nouă?

După ce terminam cu curățenia și cu gătitul, familia întreagă mergea la biserică. De regulă, noi, copiii participam la serbarea de acolo, spuneam poezii și cântam, iar la final primeam dulciuri cadou. În biserică era mereu un frig teribil: nu exista niciun fel de încălzire. Bradul era întotdeauna mare și frumos, împodobit de noi, copiii, împreună cu preotul. Țin minte când agățam în pom renumitele saloane, acele bomboane de Crăciun înfășurate în staniol colorat. Dar ele erau unele vechi, mereu aceleași! La fiecare Crăciun, preotul ne atrăgea atenția de trei ori să nu cumva să mâncăm din ele, pentru că sunt demult expirate și sunt doar de decor. 😂

După biserică veneam acasă, unde încă din curte se vedeau luminițele pomului nostru de Crăciun, prin geamul camerei în care locuiam împreună cu frații – camera copiilor. Eu știam deja că părinții sunt cei care cumpără cadourile de Crăciun, dar fratele meu mai mic mai credea în „Jézuska” (vă explic mai târziu). În fiecare an, „placa” era aceeași: intram în curte, vedeam luminile, iar unul dintre adulți spunea: ia uite, ce se vede acolo, oare bunicul (care rămânea acasă ca să pună pe foc) a lăsat lumina aprinsă? 😂

Intram apoi în cameră și descopeream cadourile sub brad. Aveam, mereu, un brad mare. Și tare mult mi-au mai plăcut bomboanele acelea de Crăciun – și la noi erau agățate în pom, dar erau bune de mâncat. Când mâncam câte una, aranjam frumos staniolul, astfel încât să pară că mai are bomboană în interior și pomul să fie frumos. 😂

În fiecare an ajutam la legatul de sfoară pe bomboanele acelea, o muncă de chinez bătrân, pe care trebuia să o facem cât timp fratele meu mai mic dormea sau nu era acasă. Când eram mai mică, probabil că mama făcea treaba aceasta. La noi, și pomul era adus de „Jézuska”, nu îl făceam noi în așteptarea lui, ci făcea parte din surpriză. De asemenea, cadourile le descopeream în seara de Ajun; știu că la alții, cadourile apăreau doar dimineața.

Apropo de cadouri și de cine le aducea

La un moment dat am descoperit eu unde ascund părinții cadourile de Crăciun: în dulapul cel mare din dormitor, jos, sub hainele de pe umeraș. Am anunțat și colegii mei de școală despre descoperirea făcută și ce să vezi, și părinții lor ascundeau cadourile tot acolo. Când i-am povestit asta mamei, mi-a spus că este foarte urât din partea mea ce am făcut; nu numai că mi-am stricat propria bucurie și surpriză, dar am mai stricat și bucuria altora, la ce-mi trebuia mie să cotrobăiesc. 😂

La noi, cadourile erau aduse de „Jézuska” (ar înseamnă „Isus cel mic”). Este echivalentul „Christkind” din cultura germană. La copiii maghiari din Banat venea Jézuska, în timp ce prin Secuime venea „Angyalka” (adică „Îngerașul”).

Dintre cele primite de Crăciun, îmi aduc aminte cel mai bine exact de clovnul pe care îl țin în mână în fotografia de copertă. Mi-a plăcut foarte mult. Din păcate s-a pierdut. Mama mi-a spus că l-a cumpărat de la fabrică, unde cineva aducea pentru vânzare produse realizate de studenții la Arte.

Meniul nostru de Crăciun: fasole și… mac

În ajunul Crăciunului mâncam o tradițională ciorbă de fasole fără carne, cu fasole cu boabe mari – mai simt și acum gustul… Apoi, „mákos guba”, un fel de tăiței cu mac, de care numai bunica știa să facă… După moartea ei, mama a mai încercat o vreme să gătească acest fel de mâncare, dar nu prea i-a ieșit, așa că tradiția s-a pierdut. Eu nici măcar nu am mai încercat. Știu că este ceva ce mă depășește… Ambele feluri de mâncare poartă niște simboluri, nu au fost alese doar așa. Deseori, macul provenea chiar din grădina noastră. Adoram să scutur planta și să aud macul din interior…

Carne mâncam doar de a doua zi – chestia asta vine și din faptul că bunica din partea tatei era catolică, deci ea ținea post înainte de sărbători. Când ea n-a mai fost, am păstrat meniul acesta de Ajun, în amintirea ei.

A doua zi se mânca, de regulă, carne cu cartofi, în diverse variante. Nu lipseau nici salatele: de boeuf, de cartofi, de vinete… Iar mama făcea foarte multe feluri de prăjituri, era o zână a prăjiturilor. Mâncarea nu intra în frigider; o țineam în cămară, unde erau platouri nesfârșite de bunătăți și niște mirosuri foarte îmbietoare.

De regulă aveam și zăpadă de Crăciun

Îmi amintesc de iernile copilăriei mele ca fiind unele pline de zăpadă, în care aduceam sania din pod – o mai avem și acum – și în care mergeam să patinăm pe balta de lângă sat. (Despre asta am mai scris aici). În fiecare an făceam cel puțin un om de zăpadă. Pe cap avea, mereu, o oală roșie, cu buline albe. Nasul era din morcov sau din știulete de porumb. Și foloseam cărbune pe post de ochi și nasturi. Aici văd că mătura a fost înlocuită cu crengi de brad, deci cu siguranță omul ăsta de zăpadă a fost făcut în jurul Crăciunului. Frații meu par foarte fericiți în poză; mie nu știu ce nu îmi convenea. 😂

Îmi amintesc puternic și de Crăciunul din 1989, când ai mei au legat o eșarfă neagră de vârful bradului, în semn de doliu, iar mama ne-a spus că acesta este un Crăciun trist, pentru că la Revoluție au murit atât de mulți oameni.

Îmi mai aduc aminte foarte bine de căldura de la soba de teracotă și de cum pocneau lemnele în foc. Mi-e dor…

Voi ce amintiri aveți de atunci? Aștept să îmi scrieți în comentarii.

*

Desculță prin Timișoara. 36 de ani – acum, 6 ani – atunci. 30 de ani de la Revoluție (1)

Desculț prin Timișoara. 40 de ani – acum, 10 ani – atunci. 30 de ani de la Revoluție (2)