Atunci când parcurgi Transalpina, poți vizita și câteva dintre atracțiile turistice de la începutul și de la sfârșitul acesteia. Înainte de a ne urca, la Novaci, pe această șosea montană, noi am vizitat câteva locuri din județul Vâlcea și județul Gorj. Într-un fel, pentru mine aceasta a fost prima vizită în Oltenia. Spun „într-un fel”, pentru că în timpul liceului am făcut o scurtă vizită la Craiova, iar în copilărie fusesem cu părinții la Govora. Vechiul Regat mi-a lăsat o impresie bună și proastă, deopotrivă. În Oltenia ar fi destule lucruri frumoase de văzut și de exploatat turistic, dar sunt și o mulțime de probleme și minusuri.
Atunci când am vizitat această zonă, noi veneam, de fapt, de la Sibiu. Am fost la o nuntă și ne-am propus, încă de acasă, ca pe drumul de întoarcere să vizităm câteva lucruri. Unul dintre ele era Transalpina, iar al doilea, Sarmizegetusa Regia. Așa că ne-am construit traseul, astfel: de la Sibiu am luat-o în direcția Novaci, pentru a urca pe Transalpina, iar pe drum am oprit la Govora, Mănăstirea dintr-un Lemn, Horezu, Mănăstirea Polovragi, Peștera Polovragi și Peștera Muierii.
La Govora am oprit dintr-o nostalgie puternică
În copilărie am fost cu părinții mei și cu fratele meu mai mic la Govora, la tratament. Din câte îmi amintesc, Zsolti tot făcea bronșite, iar medicul le-a recomandat alor mei să facă niște terapii acolo. Zilele petrecute la Govora mi s-au întipărit în minte foarte adânc, deși nu știu exact, de ce anume. Îmi amintesc perfect hotelul în care stăteam. Îmi amintesc cum ai mei ne puneau să ne strângem jucăriile înainte de a părăsi camera (ne spunea că personalul cu curățenia va mătura și lua tot ce găsește pe jos😂), îmi amintesc că am fost într-un magazin de jucării și că ne-am luat niște lego (cu piese mari) și îmi amintesc locul de joacă de lângă hotel (aparținând unei grădinițe, de fapt), unde ne dădeam în huțuluș și pe tobogan, alături de copii localnici. Am și fotografii din acea călătorie. Se întâmpla la finalul anilor 1980.
Însă cea mai puternică amintire dintre toate este aceea că, ori de câte ori mama mergea cu Zsolti la tratament, eu mergeam cu tata la cofetărie, unde îi așteptam apoi și pe ei. Mi-am dorit foarte mult să revin la acea cofetărie, să văd dacă mai există. Pe Facebook numai ce apăruse moda cu „reconstituirea” unor fotografii din copilărie, iar eu am vrut să refac o poză pe care mi-o făcuse tata, pe terasa cofetăriei de la Govora.
Bineînțeles că habar nu aveam unde se află cofetăria sau cum s-o fi numit. Așa că am intrat în Govora, pur și simplu, și am parcat undeva în zona mai centrală. Aveam pe laptop fotografia cu pricina, scanată, așa că ne-am gândit să ne așezăm la o cafea, iar acolo să întrebăm pe cineva despre cofetărie. Am ajuns la un loc numit „Intim Bar”, care arăta ca din alte vremuri, dar unde am dat de o ospătară foarte simpatică și comunicativă.
I-am arătat poza și nu mi-a venit să cred: eram chiar în locul în care s-a aflat cofetăria! Am parcat taman vis-á-vis de ea, practic barul la care stăteam se afla la parterul aceleiași clădiri. Noi nu am ridicat privirea atunci când am trecut strada, însă terasa fostei cofetării se afla chiar acolo. Nu era posibil să urci pe terasă, nu mai exista nimic acolo… Așa că m-am mulțumit cu o fotografie făcută în fața clădirii. A fost o mare bucurie să revin în locul în care am mâncat atâtea prăjituri delicioase, cu tata!
După ce ne-am băut cafeaua, am făcut o plimbare prin Govora. Am descoperit un oraș răblăgit, cu multe clădiri în paragină, și în care timpul parcă s-a oprit.
Mănăstirea Dintr-un Lemn, o altă amintire optzecistă
Tot din nostalgie ne-am dus și la Mănăstirea Dintr-un Lemn, care se află în apropiere de Govora, în satul Frâncești. Când am fost cu familia la Govora, am vizitat și acest loc, așa că aveam de refăcut o poză și acolo. Am reușit!
Legenda spune că această mănăstire a apărut după ce un călugăr a găsit, într-o scorbură a unui stejar secular, o icoană a Maicii Domnului, iar o voce l-a îndemnat să construiască în acel loc o biserică din acel stejar secular. Pare-se că biserica a fost ridicată din acel copac, astfel că a primit denumirea „Mănăstirea Dintr-un Lemn”. M-am bucurat să descopăr, aici, un loc pus la punct, îngrijit și vizitat de foarte mulți turiști. (Fix cu bisericuța din lemn nu am făcut nicio poză.)
Horezu, tărâmul olarilor din Oltenia
Am crescut cu ceramică de Horezu în casă. Și trebuia să înnoptăm undeva înainte de ne urca pe Transalpina, așa am hotărât să oprim și la Horezu. Nu am avut prea mult noroc aici: nu am reușit să vedem o demonstrație de olărit. Dar măcar am plecat cu două-trei farfurii noi. Cu cocoș, bineînțeles. Cocoșul este un simbol dominant pe ceramica de Horezu, prezentă, de altfel, pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanității UNESCO.
Marea noastră problemă a fost că la pensiunea la care ne-am cazat a trebuit să ascultăm manele până la ora 1 noaptea, pentru că cineva și-a ținut ziua de naștere acolo. Greu, greu pe la noi cu lucrurile acestea.
Mănăstirea și peștera de la Polovragi: deja în Gorj
A doua zi dimineață am pornit la drum după ce am luat micul dejun din farfurii ciobite, dar branduite cu denumirea pensiunii, și m-am gândit, iarăși, cât de praf este domeniul turismului în România. Trecusem din județul Vâlcea în județul Gorj, iar locurile pe care le-am văzut, deși frumoase, erau presărate cu niște frânturi de realități care ne-au lăsat cu gura căscată. Am văzut până și un car cu boi. Zone rurale în care timpul s-a oprit în loc. Un peisaj rural aparent idilic, dar plin, cu siguranță, de sărăcie lucie și de multe drame.
Prima noastră oprire a fost la Mănăstirea Polovragi, veche de 500 de ani și amplasată la poalele muntelui Piatra Polovragilor.
De aici am continuat spre Peștera Polovragi, iar o parte a drumului a trebuit să o facem pe jos, prin noroaie. De unde infrastructură în apropiere de atracțiile turistice… Și chiar era foarte multă lume, peste tot!
Cea mai cunoscută legendă cu privire la această peșteră este aceea că liderul spiritual geto-dac, Zalmoxe ar fi locuit aici. De aceea, în peșteră regăsim și o formațiune care este numită „Scaunul lui Zalmoxe”. Cert este, însă, că peștera a reprezentat, de-a lungul vremurilor, un refugiu pentru localnici, iar pereții peșterii stau mărturie a timpului petrecut aici de diverse categorii de oameni.
Prin galerii, aerul este cald și umed, umiditatea medie fiind de aprox. 90%. Peștera este populată de niște lilieci mai speciali, care comunică între ei prin… ultrasunete. Dar nu vă fie teamă, probabil că nu veți vedea niciun liliac în timpul vizitei voastre!
Peștera Muierii, ultima oprire înainte de Transalpina
Peștera Muierii (sau Peștera Muierilor) se află în localitatea Baia de Fier și are o istorie foarte bogată. Denumirea i se trage de la faptul că, în vremuri străvechi, aici s-au adăpostit femeile și copiii atunci când bărbații plecau la lupte. Este un alt loc în care am fost în copilărie și în care am vrut să refac o fotografie de atunci. Și am reușit, doar că de data aceasta eram singură în poză.
Formațiunile din peșteră sunt destul de spectaculoase, motiv pentru care li s-au conferit tot felul de denumiri fanteziste, ca Domul Mic, Sala Altarului, Candelabrul Mare, Vălul Muierii, Dantela de Piatră, Poarta, Sala Turcului ș.a.m.d. Unul dintre cele mai interesante locuri din peșteră este Galeria Urșilor, unde au fost descoperite numeroase resturi scheletice de la urși, dar și de la hiene, vulpi, lupi și mistreți. Peștera se vizitează numai cu ghid, în grup!
În apropiere de Peștera Muierii am luat prânzul și am continuat spre Novaci, pentru a urca pe Transalpina. Ne-am bucurat să părăsim Oltenia, o zonă frumoasă, dar în care nu trebuie să vă duceți cu așteptări prea mari. Locurile pe care le-am văzut sunt faine, peisajul nu mai zic, dar sunt locuri în care lucrurile nu stau întocmai așa cum ar trebui… Recomandarea mea este să vedeți aceste locuri în timpul unui tranzit, țaca-paca. Eu nu cred că voi reveni (prea curând) în Oltenia. Chiar dacă nu am ajuns la Târgu Jiu și mi-aș fi dorit să văd operele de acolo ale lui Brâncuși.
*
