Nu sunt ortodoxă, și nici măcar n-aș spune că sunt o persoană religioasă. Cu toate acestea, dacă am ocazia – de exemplu, mă aflu în zona uneia – întotdeauna vizitez mănăstirile ortodoxe sau bisericile de orice alt fel. Pur și simplu, sunt o persoană curioasă să vadă aproape orice loc, iar liniștea de la mănăstiri este ceva care face bine, cred, oricui. Așa am ajuns și la Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus din județul Brașov, numită și Mănăstirea Brâncoveanu.
În septembrie 2008 am fost în zona Făgărașului ca urmare a invitației la nunta unei foste colege de la facultate. Cununia lor a avut loc într-o bisericuță foarte veche din zonă, iar petrecerea de nuntă, la o pensiune din Sâmbăta de Sus. Cum ne aflam atât de aproape de această mănăstire mare, de altfel foarte celebră, bineînțeles că am mers să o și vedem. Am făcut-o înainte de a porni spre casă, împreună cu prietenii cu a cărei mașină am ajuns la Făgăraș. De fapt, am vizitat scurt și orașul, însă am atât de puține poze (și foarte proaste), încât nu am ce să vă povestesc și arăt de acolo.
Începuturile Mănăstirii de la Sâmbăta de Sus
Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus este o mănăstire ortodoxă și un așezământ monahal de călugări. Istoria mănăstirii începe la jumătatea secolului al XVII-lea. Inițial, aici s-a aflat o biserică de lemn cu dublu hram (Adormirea Maicii Domnului și Izvorul Tămăduirii). Biserica veche a fost construită în 1657, la inițiativa vornicului Preda Brâncoveanu, care a fost stăpân peste satul și moșia din Sâmbăta de Sus și care a fost bunicul lui Constantin Brâncoveanu. Între anii 1696 și 1707 s-a construit și o biserică de zid, prin grija domnitorului Constantin Brâncoveanu, primul ctitor al bisericii. De aici denumirea de Mănăstirea Brâncoveanu, cum i se mai spune acestui loc.
Pe pagina de internet a mănăstirii – una foarte modernă și bine realizată – scrie că, în 1785, mănăstirea a fost dărâmată de habsburgi, în urma persecuţiilor religioase ale stăpânirii austro-ungare. Chiliile au fost distruse complet, iar biserica adusă în stare de ruină. După dărâmarea mănăstirii, urmașii familiei Brâncoveanu au locuit în palatul brâncovenesc de la Sâmbăta de Sus, la 10 kilometri de mănăstire. Familia a mai stăpânit domeniul până la reforma agrară din 1922, când Mitropoliei din Sibiu i s-a predat tot domeniul brâncovenesc, împreună cu ruinele şi toată incinta mănăstirească de la Sâmbăta de Sus.
Restaurarea bisericii a fost demarată în 1926. Lucrările s-au făcut cu redarea formei iniţiale. Sfinţirea a avut loc în 1946, după cel de-al Doilea Război Mondial, în timpul regelui Mihai I. Portretul său se și poate vedea pictat în interiorul bisericii, mai ales că regele este un al doilea ctitor al mănăstirii. Există un lucru interesant și important de menționat în legătură cu portretul regelui. În primii ani ai comunismului, acesta a fost acoperit cu un strat de var, dar se pare că, foarte curând, imaginea a reapărut.
Mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, astăzi
Mănăstirea aceasta se află pe valea râului Sâmbăta, la poalele Munţilor Făgăraş, la o altitudine de peste 600 de metri, într-o zonă foarte frumoasă. Este foarte renumită: credincioșii vin aici în număr foarte mare.
Intrarea se face pe sub o poartă sculptată în lemn de stejar. Aceasta a fost amplasată atunci când, în anii 1976-1977, suprafața aflată în proprietatea mănăstirii a fost împrejmuită.
Arhitectura bisericii mănăstirii se încadrează întru totul în stilul brâncovenesc de la sfârşitul sec. al XVII-lea şi începutul sec. al XVIII-lea. Este un stil care mie îmi place destul de mult și care este foarte ușor de recunoscut.
Odată cu restaurarea a fost reconstruită și vechea clopotniţă a mănăstirii, a cărei formă iniţială s-a păstrat. Până în 1997, aici se aflau cinci clopote, care au fost mutate în turla noii biserici. În interiorul curţii mănăstirii se află fântâna „Izvorul Tămăduirii”, atestată documentar încă din secolul al XVI-lea. Este cel mai vechi element din incinta mănăstirii și se spune că în jurul său s-au petrecut multe miracole. Este unul dintre motivele pentru care oamenii vin aici în număr atât de mare.
Mansarda mănăstirii adăpostește două săli de muzeu, în care sunt expuse icoane pe sticlă şi pe lemn din secolele al XVIII-XIX, în mare majoritate executate într-o manieră naivă, în care predomină stilul brâncovenesc. Se mai află, aici, lucrări de mare valoare istorică, veşminte şi obiecte liturgice, manuscrise, scrisori şi alte obiecte de artă religioasă, colecţionate de Mitropolitul Antonie Plămădeală, al treilea ctitor al mănăstirii. Un lucru deosebit de fain mi s-a părut existența altarului din pădure. Aici au loc slujbe în aer liber, în mijlocul naturii, cu ciripit de păsări pe fundal.
*
Mănăstirile din România atrag foarte mulți vizitatori. Este unul dintre elementele pe care țara aceasta ar putea să îl exploateze mult mai bine, mult mai organizat. Pentru că spun, din nou: România ar putea trăi foarte bine din turism.