Desculță prin Porto (1). Acesta este genul meu de oraș: atât vibrant, cât și respirabil

Înainte să ajung la Porto, eu nu știam nimic despre Portugalia. Dar chiar nimic! Nu cred că aș fi putut menționa alte orașe portugheze decât Lisabona și Porto, de exemplu. Sigur, auzisem de fado și de vinul de Porto, și parcă-parcă știam ceva și despre „azulejos”. Dar atât! Și se face că prima mea vizită în Portugalia s-a întâmplat să aibă loc la Porto, într-un weekend prelungit în care am făcut câte 10 kilometri pe jos prin oraș, în fiecare zi – nu numai de plăcere, ci și ca să mai contrabalansăm cumva imersarea noastră adâncă în gastronomia locului.

Deși primele lucru care m-au lovit odată ce am ieșit din hotel pentru prima noastră plimbare au fost mizeria și paragina, respectiv mirosul pregnant de urină care se simțea în mult prea multe locuri, odată ce am aflat motivele pentru care există atât de multe clădiri părăsite și răblăgite, cu timpul am reușit să descopăr mai bine orașul, strat cu strat, și a început să îmi placă mai mult. Și în final mi-a plăcut mult de tot. A fost un weekend extrem de reușit!

Porto este genul meu de oraș: are o mărime potrivită (adică este cam cât Timișoara), are istorie, are arhitectură și trece prin el un râu. Este atât vibrant, cât și respirabil. Am mâncat bine, am gustat o grămadă de vinuri – mi-a plăcut mult acolo. Nu în ultimul rând, m-am simțit mereu în siguranță! Un mare, mare plus a fost că la Porto eu zic că te simți binevenit. Oamenii au fost, cu toții, foarte primitori și prietenoși! Printre altele, în Porto mi s-a întâmplat de foarte multe ori să fiu oprită pe stradă pentru câte un compliment.

Au mai existat astfel de ocazii și mai fac și eu asta, dar aici a fost ceva ce se întâmpla mai des: „aveți o rochie frumoasă”, „ce poșetă frumoasă” ș.a.m.d. Asta spune multe despre un oraș – chiar dacă eu nu știu dacă era vorba de localnici sau de turiști – dar orișicum, până acum nu mi s-a întâmplat niciodată să fiu oprită de două-trei ori pe zi, zile la rând! Nu în ultimul rând, toate zonele turistice din oraș sunt pline de muzicanți care fac atmosferă pe străzi; mi-au plăcut, erau diverși, și le-am dat bani la toți, căci chiar aduceau plus-valoare. 

Se știe despre mine că vin acasă cu 1000-1500 de poze din câte un concediu. Sunt în stare să fac câte 300 de poze pe zi și într-o banală escapadă de weekend. Așa am făcut și în Porto, și iarăși mi s-a confirmat că într-o altă viață probabil că am fost arhitect, altfel nu-mi pot explica atracția aceasta față de arhitectură: ador să văd și să fotografiez clădiri frumoase, sunt fascinată de asta, mă încântă mult de tot! Clădirile cu „azulejos”, acele plăci ceramice tipice pentru Portugalia m-au cucerit total; am făcut poze la toate „faianțele” (cum le ziceam, mai în glumă) care mi-au ieșit în cale. 

Am intrat în mai multe magazine de ceramică, am cumpărat cercei și inele din ceramică și tare m-am abținut să nu vin acasă cu încă două-trei căni – căci avem, deja, o sută acasă! În magazinele acestea de artă, artizanat și suveniruri am văzut multe ilustrații foarte frumoase. Însă arta este prezentă deseori și pe stradă: Porto are mult graffiti, are chiar o problemă cu graffiti-urile: uneori, ele nu înfrumusețează, ci doar încarcă; poate că sunt purtătoare de anumite mesaje, pe care eu neștiind portugheză și necunoscând locul nu le-am înțeles (cu o excepție, vezi ultima poză din galeria de mai jos), însă chiar nu am apreciat așa de multe fircălituri pe așa de multe clădiri din oraș.

Porto are o droaie de clădiri părăsite, aflate în paragină. Am aflat că asta este așa din cauză că pe vremea dictactorului Salazar, o mulțime de portughezi au părăsit țara și au lăsat în urmă casele și apartamentele lor. Nu s-au mai întors niciodată; și nici moștenitorii lor nu au mai călcat în Portugalia. Așa că aceste clădiri au rămas acolo, pradă vremii și intemperiilor, iar statul nu le poate nici valorifica, nici renova, nici nimic – până expiră nu știu ce perioadă de timp. Din câte am înțeles, trebuie așteptat până prin 2070. Aceste clădiri ruinate sunt dezolante ca imagine, o pată rușinoasă pe obrazul orașului, care strică foarte mult imaginea de ansamblu.

Noroc cu arhitectura edificiilor de cult și a palatelor, precum și a multor alte clădiri de mari dimensiuni, printre care și a unora de locuințe, care te fac să privești cu ochi mari și cu gura căscată ce minuni au putut să construiască înaintașii celor din Porto. Deși nici în cazul acestora nu aș putea spune că portughezii se omoară cu renovatul și reabilitarea, totuși edificiile acestea sunt foarte frumoase, iar trecutul de țară colonistă se întrevede și transpare peste tot. Mai că nu îmi venea să exclam: măi, dar cât au jecmănit ăștia prin colonii de au construit lucruri așa de mărețe!

Autobuze întregi cu grupuri de turiști sosesc non-stop în oraș, în fața celor mai renumite biserici și palate locale era mereu coadă. Ai ce vedea în Porto, asta e clar, nu încape îndoială!

Eu am intrat numai într-o biserică mai micuță, în care era o răcoare plăcută față de cele aproape 30 de grade de afară, și așa o liniște, încât m-am întrebat de ce nu intru mai des în edificii de cult – pentru a mă reculege și pentru a-mi auzi un pic și gândurile proprii în această lumea aflată într-o viteză continuă, în care e atât de mult zgomot în jur.

Am folosit mult și transportul în comun; metroul inclusiv pentru a ajunge de la gară în oraș și din oraș la gară, apoi tramvaiele și autobuzele. Cu autobuzul am făcut o plimbare chiar până la Foz, unde râul Douro se varsă în Oceanul Atlantic. Aici ar fi meritat să vedem și un apus de soare, dar ne-am mulțumit cu o simplă plimbare de dimineață. Să nu fim nehaliți – i-am zis lui Alin – căci anul acesta am mai văzut un apus peste Atlantic. Se întâmpla în luna ianuarie, în Tenerife.

După coborârea din autobuz am mers până la far, apoi am luat-o în sus, spre oraș, de-a lungul malului, urmând să mergem atât cât putem, iar mai apoi să urcăm din nou într-un mijloc de transport. Am nimerit și la o piață cu artizani și producători locali, într-un mic parc (am mai prins așa ceva și în oraș), am băut o cafea acolo și ne-am continuat drumul spre centrul orașului. De altfel, pe aici, de-a lungul malului circulă și niște tramvaie foarte vechi, nostalgice, care plimbă turiștii – noi nu am mai apucat să mergem și cu un astfel de tramvai, dar le-am admirat din exterior – sunt mai multe modele și sunt adorabile.

Unul dintre cele mai impresionante lucruri în Porto este podul dublu de peste râul Douro, Ponte de Dom Luís I , care face legătură între cartierul Ribeira din Porto și Vila Nova de Gaia. Sunt două poduri mari în oraș, însă unul dintre ele este celebru pentru arhitectura sa. Pe nivelul de sus circulă metroul, iar pe cel de jos, mașinile; pietonii sunt bineveniți pe ambele niveluri, și se și plimbă pe pod cu mare plăcere, căci de acolo panorama peste oraș și râu este superbă. Dacă vi se pare că structura podului seamănă un pic cu cea a turnului Eiffel, nu vă aflați departe de adevăr: planurile acestuia au fost realizate de Théophyle Seyrig, un discipol de-al lui Gustave Eiffel. 

Porto are și teleferic, precum și funicular; ambele circulă în Vila Nova de Gaia, acolo unde se află și cramele cu vin de Porto. De crame chiar este plin pe acolo, și toate oferă tururi și degustări în cadru organizat. Tare bine am mâncat și am băut la Porto, dar am mai spus asta – câteva exemple de restaurante pe care le recomand: Bilha Nova, Antunes, Muro do Bacalhau. Eu am comandat pește de două ori pe zi și am fost foarte încântată de fiecare dată!

Nu am ratat, de exemplu: bacalhaucod de Atlantic, sărat și uscat printr-o metodă veche; francesinha, care cred că are vreo 2500 de calorii per porție și înseamnă un fel de sandviș uriaș; două fripturi serioase, dar și niște șuncă și un cârnaț, toate așezate între două felii de pâine, peste care se așează brânză și altele, și se dă la cuptor; pastéis de nata, un produs de patiserie umplut cu cremă de vanilie. Și desigur că am băut vin de Porto la absolut fiecare masă, ceea ce vă recomand și vouă dacă ajungeți în zonă!

De ce călătorim?

Eu călătoresc pentru că vreau să văd locuri noi, vreau să cunosc culturi diferite, mă interesează lumea în care trăim și vreau să o descopăr. Am o curiozitate înnăscută pentru tot ce ne înconjoară, mă interesează foarte mult povestea câte unui loc! Am o mare dificultate în a mă relaxa – sunt piper, mereu cu motorașul la fund, mereu în priză – și nu mă pot deconecta, nu mă pot opri din a face mereu ceva.

De aceea, nici în concedii nu sunt genul de om care să poată citi în liniște, pe plajă – îmi plac vacanțele mai active, în care vizitez câte ceva nou în fiecare zi. Nu știu altfel – îmi lipsește talentul de a nu face nimic, de a sta. Deși fac eforturi și încerc să mai bifez și câte un astfel de moment! Pentru mine, excursiile sunt ocazii în care deși NU mă odihnesc neapărat, dar mă deconectez și schimb peisajul, schimb aerul – iar asta îmi încarcă bateriile! Uitați câte poze am făcut, sunt ceva de groază…
Nu îmi mai pot imagina viața fără călătorii, fără a descoperi câte o nouă țară sau un nou oraș, o dată la ceva timp. Trăiesc de la o ieșire la alta, o dată la două-trei luni simt nevoia să merg să văd un loc nou! Portugalia este țara cu numărul 28 în care ajung, iar ceea ce aproape am uitat să vă spun este că în 2001, Porto a fost capitală europeană a culturii.
În partea a doua vă voi povesti despre câteva locuri mai deosebite în care am ajuns în Porto, iar în cea de-a treia parte, despre „azulejos”. 

***

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

20 + nineteen =