Astăzi vreau să încep să vă spun o poveste tristă. La un moment dat, în urmă cu câțiva ani, această poveste părea să se îndrepte către un final fericit. Cu cât a trecut mai multă vreme însă, cu atât mai mult a început să se întrevadă un final, totuși, trist al acestei povești. Astăzi vreau să încep să vă spun, prin intermediul mai multor episoade, povestea satului natal al bunicilor și străbunicilor mei: Nadășul din județul Timiș. Un story extrem de personal, și totuși nu doar al meu.
Bunica vorbea foarte mult despre acest sat
Străbunicii mei și bunicii mei s-au născut în acest sat. Tot aici s-a născut și tatăl meu, în 1951. Avea doar câțiva ani atunci când familia a decis să se mute – de la Nadăș, la Moșnița Nouă, unde sperau să ducă o viață mai bună. Bunica mea vorbea foarte mult despre Nadăș, iar eu am crescut cu aceste povești. Tot ceea ce mi-a spus a avut un efect atât de puternic asupra mea, încât în urmă cu câțiva ani buni, am început să mă interesez de soarta acestui sat, să merg acolo din ce în ce mai des, să pun bazele unei pagini de Facebook, pentru ca Nadăşul să continuă să existe şi în mediul virtual.
Am făcut pagina aceea în memoria bunicii mele, pe care am iubit-o foarte mult și care, așa cum am spus, atât cât a trăit, a tot vorbit despre vremurile frumoase de la Nadăş. Eu cred că au fost nişte vremuri foarte grele acolo. Și totuşi, cei care au plecat îşi mai aduc aminte, şi astăzi, cu drag, de viaţa pe care au avut-o acolo. M-am gândit să scanez fotografii vechi și să le public pe Facebook, ca să arăt cum era viaţa și câţi oameni au trăit acolo. Am reușit, în timp, să adun comunitatea în jurul acestei pagini.
Nu doar bunica vorbea mult despre Nadăș, ci și bunicul, Laslavic Mihai. Pentru ei doi, dar și pentru tata, acolo a însemnat „acasă”. Le lipsea acel loc și doreau mereu să se întoarcă acolo, în vizită. Oricât de prost ar fi fost drumul, familia noastră a mers din când în când să vadă locurile natale. De multe ori, bunicul și cu tata au făcut drumul cu bicicleta, în doi.
Multe, multe, multe fotografii alb-negru
Și m-a bucurat întotdeauna că, în mod straniu, familia are foarte multe poze de acolo, din vremuri atât de îndepărtate, pe când nu erau aparate de fotografiat pe toate drumurile! Bunica mi-a povestit că în sat apăreau, din când în când, fotografi ambulanți, care își ofereau serviciile. Oamenii își făceau poze cu plăcere. De aceea, în albumul de fotografii al familiei am o mulțime de poze superbe de la Nadăș. Dar aparat de fotografiat a avut și familia, astfel că unele poze au fost realizate chiar de membrii ei.
Una dintre cele mai spectaculoase fotografii este, pentru mine, cea de mai jos: îmi place enorm de mult compoziția. Cred că a fost realizată de cineva cu adevărat talentat! (În paranteză fie spus, din acea plantă cu frunze ascuțite, vizibilă în mijloc, familia a adus câteva și la Moșnița Nouă, atunci când s-a mutat: așa că mai avem și acum din ea: în curte și pe stradă, deopotrivă.)
Totodată oamenii mai mergeau, din când în când, și la oraș, în studiourile special amenajate. Am numeroase astfel de fotografii. Aceste poze alb-negru m-au fascinat întotdeauna.
Bunicii mei, care s-au căsătorit în 1943, au două instantanee chiar și cu alaiul lor de nuntă. Aici, alaiul tocmai ce trecea prin fața casei lor, casa Benda aflându-se pe această movilă, chiar la intrarea în sat, așa cum știe toată lumea din Nadăș:
Ce amintiri frumoase, nu-i așa?
O comunitate numeroasă, viață din plin… Doar că… în perioada comunismului, a existat un plan conform căruia o mulţime de sate din România trebuiau distruse, pentru ca oamenii de acolo să se mute la oraş şi să lucreze în marile uzine. Planul a avut reuşită: o serie de sate din toată ţara au fost făcute una cu pământul. Cea mai importantă măsură luată în cadrul „sistematizării” – aşa cum s-a numit proiectul – a fost distrugerea agriculturii. Traiul devenise, astfel, imposibil.
Pentru familiile din satele care ţineau încă piept cu succes planului comunist, mai erau pregătite câteva lovituri finale: drumurile au fost lăsate să se distrugă, şcolile s-au închis, doctorii au fost mutaţi şi aşa mai departe… Dacă se întâmpla ca oamenii să mai reziste în satele lor în ciuda măsurilor drastice, li se aplica lovitura finală: întreruperea curentului. Odată oamenii mutaţi, satele erau declarate „depopulate” şi mai existau doar în arhivele de registre.
1992: Nadăș, declarat sat depopulat
La fel s-a întâmplat și în satul Nadăș, aflat la 40 de km de Timișoara. O singură familie a mai rămas aici după anii 1960. În 1992, Nadășul a fost declarat sat depopulat. Dar mai trăiește și acum în amintirea celor care au locuit cândva acolo. În fiecare vară, oamenii se întâlnesc în cadru organizat pentru a-şi aduce aminte de locul în care s-au născut. Unii își doresc să construiască în zonă… alții au și făcut-o deja. Nadășul este iubit și de către copii, nepoți și strănepoți… Și pare să renască!
Doar că, așa cum se întâmplă deseori, odată cu această renaștere a zonei, au apărut tot felul de interese… care nu vin decât să încoroneze niște probleme mai vechi, care s-au întins pe decenii întregi.
Da, este vorba despre probleme imobiliare. Dar despre asta, în episoadele viitoare…
(Acest articol a apărut pentru prima oară pe un alt blog al meu. Îl „aduc” însă aici și vreau să continui povestea aici, după ce, ani de zile, nu am avut puterea să scriu continuarea).