Moșnița copilăriei mele diferă foarte mult de Moșnița zilelor noastre. Moșnița nu mai este ceea ce a fost. Și nici nu va mai fi niciodată. Punct. Mulți spun că, acum, în Moșnița este mai rău decât pe vremuri. „In the good old times…” Păi, depinde cum privim lucrurile: din multe puncte de vedere, în Moșnița este, acum, mai bine, nu mai rău. Dar, categoric, dezvoltarea comunei a adus și multe aspecte negative. Cred că am putea să cădem la acord asupra faptului că este… foarte diferită. Dar scopul articolului nu este acela de a analiza transformarea formidabil de mare prin care a trecut acest sat. Este altul.
Vreau să menționez din capul locului că, atunci când spun Moșnița, mă refer la Moșnița Nouă (căci există și o Moșnița Veche). Și – încă o dată – scopul articolului nu este acela de a face o analiză. Ci doar acela de a vă arăta ceva ce am redescoperit, zilele acestea, în calculator: o altă față a Moșniței, una pe care rar o vedem. Una frumoasă. Moșnița, iarna. Moșnița, acoperită de pătura aceasta albă. Sunt fotorafii pe care le-am făcut chiar eu, prin sat, în anul 2012.
Haideți să recunoaștem: pentru majoritatea dintre moșnițeni, satul acesta este doar un… dormitor. Dimineața se urcă în mașină și pleacă la treburile lor. Se întorc seara târziu – în cel mai bun caz după-amiaza târziu – și nici că aruncă o privire asupra satului. Este normal, cumva. Viața are un ritm nebun, iar comunitatea este ca și inexistentă în satele acestea adânc transformate de dezvoltare.
Pe vremuri, era altfel, da. De aici și conflictul pe care îl poate vedea oricine, cu ochiul liber, atunci când intră pe oricare grup al satului, pe Facebook. Cei vechi și cei noi nu prea se înțeleg, pentru că fiecare vine cu o altă istorie, cu un un alt punct de vedere: „băștinașii” o țin pe-a lor, „cei de la casele noi” o țin pe-a lor. Problema este una spinoasă și nu vreau să o dezbat acum. Poate cu altă ocazie.
Dar dacă tot veni vorba, eu mă consider băștinașă. Străbunii din partea mamei au fost locuitori ai acestui sat încă de pe vremea când s-a înființat. Străbunii din partea tatei s-au mutat aici în anii 1960. De când mă știu, am locuit aici și am avut mereu buletin de Moșnița. Încă mai am buletin de Moșnița. Am dublă rezidență, iar Elveția este doar domiciliul meu secundar, cel principal rămânând în România, la fel ca și cel fiscal.
Da, țin la Moșnița. A fost casa mea timp de foarte, foarte mult timp. De câțiva ani încoace însă, o văd mult mai rar. Am devenit, de atunci, mai critică la adresa Moșniței, pentru că fac comparații – voluntar și involuntar, deopotrivă. O văd altfel. Nu mă mai simt, acolo, la fel cum mă simțeam, dar ea mai este, și acum, „acasă”, din multe puncte de vedere. Aparțin de acel loc. Deși mă enervează atât de multe lucruri.
Satul acesta are potențialul de a fi un loc frumos și plăcut. I-ar trebui doar un pic mai multă grijă și atenție. Acoperită de zăpadă, Moșnița este minunată, pentru că zăpada acoperă tot ceea ce nu este OK: tot ceea ce este murdar, tot ceea ce este neîngrijit, tot ceea ce este neglijat. Nu sunt absurdă și văd și tot ceea ce se și face bun, dar este nevoie de mai mult. Încă o dată: priviți fața frumoasă, ninsă a Moșniței.
Ca-n povești…
Când mă gândesc la Moșnița copilăriei mele, astfel de imagini îmi vin în minte. Cele cu străzile acoperite de zăpadă, cu oamenii care ieșeau în fața caselor pentru a-și curăța trotuarele, vecini care se cunoșteau și care vorbeau unii cu alții. Văd în față parcul din centrul comunei, vara și toamna, cu frunze verzi și frunze vestejite. Urmăresc când vine și când pleacă barza din cuibul din centru. Aud clopotul de la biserica reformată și mă joc cu prietenii mei, în parc. Adevărat că, atunci, din copaci nu ploua cu excremente de ciori, dar asta este, iarăși, o altă poveste. 😆
De fapt, treaba este că nu am vrut să țin pozele acestea doar pentru mine. Astfel că, iată-le!
*
P.S.: Pentru că Moșnița este importantă pentru mine, în urmă cu câțiva ani am fondat o pagină pe Facebook, pe care am dorit să adun niște fotografii vechi. Am scanat tot ce am considerat interesant din albumul de fotografii al familiei mele extinse. Din păcate, alții nu prea mi-au trimis poze, deși avem destui nostalgici prin sat. Poate aruncați o privire și poate trimiteți și niște fotografii, cine știe…
