Muzeele din Fuerteventura au fost o surpriză foarte plăcută pentru mine! Nu că mă așteptam să fie slabe, dar majoritatea dintre cele vizitate au fost, totuși, peste așteptări. Mai mari sau mici, toate merită să le treceți pragul dacă aveți vreodată ocazia să petreceți timp pe această insulă. Preferatul meu: Muzeul de Arheologie din Betancuria, extrem de bine realizat – chiar reușește să te facă să cunoști și să înțelegi mai bine Furteventura.
Muzeul de Arheologie din Fuerteventura – Betancuria
Muzeul de Arheologie din Fuerteventura se află în orășelul Betancuria. „Where the aborigines are reborn”, scrie la intrarea în muzeu. Și într-adevăr: cine trece pragul clădirii are ocazia să afle mai multe despre primii nativi ai insulei: the Mahos. Ne este prezentată viața lor religioasă, cultura lor, strategiile pe care le-au avut pentru a supraviețui, timp de peste 2000 de ani, într-un loc atât de arid și dificil ca insula aceasta.
„These bare, skeletal and solitary places of this stripped island of Fuerteventura! This bony land whose rocky heart, ruins of volcanoes, rose up from the seabed; this red protrusion thirsting for water! Yet how beautiful it is! Yes, beautiful! But only for those seeking the innermost secrets of its shape, the essence of style in the skeleton’s bare outlines; for those who look beyond the skull and see a stunning head.” (Miguel de Unamuno)
Pe insulă se află, acum, aproape 2000 de situri arheologice. Insula pe care o cunoaștem astăzi nu este aceeași cu cea pe care a trăit populația Maho – potrivit cronicilor întocmite la cucerirea Insulelor Canale, se pare că aici au existat râuri pe care s-au aflat până și mori de apă. Dar și o serie de specii de plante care au dispărut de atunci. De asemenea, deși sursele scrie insistă asupra faptului că cei de aici nu s-ar fi priceput la agricultură, descoperirile arheologice arată că nu este așa: cei care au trăit aici au cultivat cereale. În Cueva de la Villaverde au fost descoperite rămășițe de orz, grâu și linte, datând din sec. V-VIII.
În cadrul expoziției ni se vorbește și despre muntele Tindaya, care a fost un munte sacru pentru Mahos, un loc în care au fost descoperite o serie de urme ale faptului că cei care au trăit aici au urcat muntele acesta pentru o serie de activități: sărbători, ritualuri, pacte.
În secolul XIX și în prima jumătate a secolului XX, o mulțime de materiale arheologice au fost luate din Fuerteventura și au ajuns în muzeele altor insule, dar și în alte țări chiar. În 1956, atunci când o familie locală a donat insulei Fuerteventura un teren și o casă pentru realizarea unui muzeu propriu de arheologie, situația a început să se schimbe. Această donație s-a aflat la baza muzeului de astăzi, a cărui configurație prezentă datează din 2004. Acum, echipa de la muzeu derulează o serie de proiecte de cercetare. Cele mai importante sunt: săpăturile arheologice de pe insula Lobos (o insulă pe care am vizitat-o și despre care voi scrie un articol) și recuperarea sitului de la Villaverde (Fuerteventura).
El Poblado de la Atalayita – un sătuc foarte, foarte vechi
La Muzeul de Arheologie este menționat, desigur, și faptul că sursele istorice ne vorbesc despre prezența mai multor așezări pe Fuerteventura, sate cu căsuțe construite din pietre, cu căi de acces mici, doar atât cât să intre acolo un om. În valea din apropiere de Pozo Negro am avut ocazia să vedem o astfel de așezare istorică: un mic muzeu în aer liber, amenajat doar foarte puțin, dar tocmai de aceea, foarte original.
Acesta a fost El Poblado de la Atalayita, sătucul Atalayita, un loc în care am ajuns pe un drum de pământ. Odată acolo, tot ce am găsit au fost câteva inscripții care îți explicau ce vezi în jur. În rest, niciun suflet – doar noi și casele acelea de piatră înconjurate de conuri vulcanice.
Un astfel de sătuc putea adăposti până la 200 de suflete, căsuțele fiind un exemplu perfect de „Casa Honda”, locuințe aflate parțial sub pământ. Atalayita a fost construită într-un loc strategic, la numai 2 km de resursele marine, în apropierea unor surse de apă. După începerea colonizării de către europeni, valea în care s-a aflat și acest sat a avut o importanță mare, fiind menționată pentru prima oarp într-un atlas din 1426.
Acest sit arheologic se află într-un loc de o mare importanță socială; aboriginalii l-au folosit pentru păstorit, iar după cucerirea insulei, a fost un bun punct de întâlnire pentru comercianți, în apropiere aflându-se un port natural. Este un exemplu excelent pentru stilul arhitectural al populației Maho: include peste o sută de construcții variate, de natură și de funcționalitate diversă, majoritatea fiind circulare.
Ecomuseo Algocida – muzeul satului din Fuerteventura
Cu vizitarea următorului muzeu ne-am apropiat puțin de vremurile mai recente. Ecomuseo Algocida este un muzeu al satului, foarte interesant dispus – în timp ce-l vizitezi și urmezi harta primită la sosire și treci de la o construcție la alta, trebuie să traversezi până și șoseaua! Sunt șapte construcții de diverse mărimi, în funcție de situația economică a familiei care a locuit în ele. Case de locuit, dar și diverse clădiri anexă.
Ne este prezentată, aici, arhitectura populară Majorera. Pentru a înțelege arhitectura aceasta, trebuie înțeleasă prima oară anatomia acestei insule și nevoile izvorâte din climatul deosebit de dur de aici, un loc în care societatea a fost mereu dedicată creșterii animalelor, agriculturii și pescuitului – în condiții de deșert.
Acesta este contextul originii unui model de locuințe care a pornit de la cea mai de bază funcționalitate: de a exista protecție față de vânt, de a colecta apa de la ploile rare și de a garanta o vizibilitate extinsă care să permită supravegherea animalelor. Aceste trei funcții au modelat, de-a lungul secolelor, locuințe de pe aici, care au pornit de la imitarea esteticii stilului arhitecturii coloniale din sec. XVII, apoi adaptat la posibilitățile și nevoile localnicilor.
Dacă vizitezi acest loc, obții o imagine de ansamblu asupra valorilor etnografice din Fuerteventura. Este un muzeu viu, cu oameni și animale. Înainte de pandemie, cu siguranță muzeul era mult mai animat. Acum am văzut doar o singură persoană acolo, o femeie care făcea ceramică tradițională. Dar am văzut că mai multe încăperi sunt amenajate ca ateliere, în care altă dată vin localnici care fac demonstrații.
Museo del Queso Majorero – muzeul brânzeturilor locale
Că tot a venit vorba de creșterea animalelor… Vă mai spusesem că Fuerteventura este plină de capre, și că brânza de capră de pe insulă este foarte delicioasă (și foarte puturoasă). Ei bine, pe Fuerteventura există și un muzeu al brânzeturilor, Museo del Queso Majorero. Am vizitat și acest loc, mai cu seamă că are și o superbă grădină de cactuși.
Muzeul brânzeturilor locale este un muzeu foarte bine realizat. Am aflat, aici, că la începuturi era interzis să vinzi în afara insulei brânza de aici. Se producea puțin și era nevoie de ea chiar aici, la nivel local. Mai târziu, brânza se putea vinde în anumite condiții speciale. Acum, brânzeturile de aici participă și câștigă medalii la concursuri internaționale. Put tare de tot a capră, dar chiar sunt delicioase.
Muzeul ne prezintă istoria realizării brânzeturilor, diversele specii de capre, diversele tipuri de brânză, precum și metodele de realizare a brânzeturilor. Atât metoda tradițională, artizanală, cât și metodele mai moderne, industriale. Există și o componentă interactivă destul de puternică; printre altele, poți vedea cum este să mulgi o capră – desigur, nu pe o capră adevărată.
„(…) it is a very simple production process. As soon as the goat is milked, the milk is curdled using rennet. It is then poured in the mould made of lamellas of palm tree wood, arranged in circles and placed on board. The curdled milk is pressed with both hands to let whey come out and make thick cheese. Finally, it is rubbed with salt and aired. Once aired it becomes so hard that a stone or hammer is necessary to break it. Besides, a complementary technique is frequently performed in Fuerteventura so when the cheese is half-aired, the outside is rubbed with clay which in spite of not giving cheese a delicios aspect, prevents cheese from becoming too hard.” Rene Vernau, istoric din Fuerteventura (anii 1800)
Foarte interesantă este și grădina de cactuși din spatele muzeului. Unii cactuși sunt imenși – chiar și cât un nuc bătrân din România.
Salinas del Carmen – muzeul sărurilor din Fuerteventura
Următorul muzeu vizitat a fost Salinas del Carmen, salinele la care funcționează și un muzeu. Salinele acestea se află în vecinătatea localității Antiqu. Au fost construite în 1910 și au arătat, și atunci, așa cum arată astăzi. Astfel că vizitarea lor este, cumva, și o călătorie în trecut.
De-a lungul istoriei, sarea a fost considerată ca fiind valoroasă – de toate culturile. Sarea are numeroase beneficii: dă gust mâncării, conservă alimentele, a fost monedă de schimb etc. Este încărcată și de simbolism. În Insulele Canare, sarea a fost exploatată deja de primii locuitori, iar de această îndeletnicire s-au ocupat în primul rând femeile. Vizitarea salinelor începe prin vizitarea muzeului care ne prezintă o serie de informații despre sare, despre exploatările de sare, despre istoria salinelor acestea, despre cum au trăit mai demult cei care lucrau în saline ș.a.m.d.
Salinas del Carmen are o suprafață totală de 26 000 mp și produce o cantitate de 50-70 de tone de sare pe an, ceea ce reprezintă doar 10% din producția sa istorică. Este captată din spuma mării, printr-o metodă artizanală tradițională: ajunge în iazurile de evaporare printr-un canal construit din pietre. Odată ajunsă în iazuri, apa este lăsată să se încălzească la soare timp de 8-1o zile, apoi alte 15-20 de zile pentru ca apa să se și evapore și să rămână în urmă doar sarea. Există două tipuri de iazuri: cele vechi sunt din lut, iar cele noi din lut și pietre. Arată foarte fain, și tocmai pentru că sunt atât de spectaculoase, reprezintă acum și o atracție turistică.
La muzeu scria că are o mulțime de beneficii asupra sănătății în urma conținutului său bogat de oligo-elemente. Conține de 40 de ori mai mult potasiu decât orice altă sare, de 10 ori mai mult magneziu și de 7 ori mai mulți sulfați. Am cumpărat și noi, la preț de cocaină – încă nu am folosit-o, dar mă gândesc (și sper) că este foarte bună.
Casa de los Coroneles – casa-muzeu a fostului colonel al insulei
În localitatea La Oliva se află Casa de los Coroneles, casa foștilor colonei ai locului. Acum, clădirea găzduiește o colecție de artă. A fost cel mai puțin interesant muzeu dintre toate cele vizitate, dar merită și asta o oprire. A nu se confunda cu Casa del Coronel – unde se află o piață locală. Ca să fie mai complicat, aceste două edificii fac parte din Ruta de los Coroneles – alături de Casa la Cilla, La Iglesia și Centro de Arte. Toate, în La Oliva.
Este o casă istorică mare și cu adevărat frumoasă, nu zic – deși ar avea mare nevoie de o renovare exterioară serioasă. Se crede că a fost construită prin 1740. A dorit să fie o clădire majestuoasă, care să arate puterea proprietarului său: Melchor de Cabrera (1697-1762) și până la stră-strănepotul său, Cristóbal Manrique de Lara y Cabrera (1800-1870). Printre altele, ferestrele erau cele care vorbeau despre autoritatea și bogăția proprietarului: în vremurile acelea, mulți dintre locuitorii insulei nu au avut nici măcar o singură fereastră în locuințele lor.
Am reținut importanța apărării de aici: Fuerteventura a făcut parte din granița africană a Monarhiei Spaniole, astfel că siguranța acesteia garanta siguranța într-un sens mai larg. Apărarea era, deci, foarte importantă, iar coloneii insulei s-au bucurat de un mare prestigiu militar – lucru reflectat de grandoarea casei pe care și-a construit-o și primul dintre ei.
Mai multe despre Fuerteventura, aici.
