Crăciunul și Revelionul din decembrie 2004 le-am petrecut la Freiburg im Breisgau, în Germania, în timpul a ceea ce a fost prima mea ieșire mai serioasă din țară. Atunci, ca să o vizitez pe verișoara mea primară stabilită acolo, am făcut de la Timișoara vreo 24 de ore cu autocarul. Acum locuiesc la 2 ore de mers cu mașina de ea, iar în februarie 2022 am vizitat-o într-un cu totul alt context al vieții mele, într-o escapadă de weekend de la Zürich, împreună cu soțul meu.
Am revenit la Freiburg după 18 ani, ocazie cu care am reflectat la cât de multe s-au schimbat în viața mea, de atunci. În bine, desigur! Toată șederea la asta m-am gândit și nu am putut să nu fac tot felul de paralele – în capul meu în primul rând, însă unele gânduri le-am și verbalizat. Eu, de altfel, mă consider o persoană recunoscătoare, care realizează de unde a plecat și unde se află acum. Și care se bucură de ceea ce i s-a oferit. Nu pe tavă, ci muncit. Dar oricum, sunt recunoscătoare!
În decembrie 2004 lucram pe salariu minim, la un ziar din Timișoara, și dacă vreau să exagerez un pic, eram vai și amar de capul meu – financiar vorbind. Că în rest, a fost o perioadă foarte frumoasă, fericită, în care am învățat multe. Nici nu mai țin minte cum mi-am permis acel drum cu autocarul, care a durat 24 de ore și a fost chinuitor. Erau vremurile acelea în care la vamă mai trebuiau arătați cei 500 de euro cu care făceai dovada faptului că poți să te întreții pe durata șederii – „euroi” care erau, desigur, împrumutați. Și în care în autocare se adunau câte 5 euro de persoană pentru ca totul să meargă mai repede la controlul vamal. Am călătorit împreună cu mătușa mea, sora tatălui meu; ea a fost cea care a venit cu ideea să o însoțesc în această vizită.
Acum, am vizitat-o pe verișoara mea împreună cu Alin. Financiar suntem într-o cu totul altă situație. Și oricum, altfel se călătorește acum. Chiar dacă nu trăiam în Elveția, ci în România, cu siguranță ne-am fi permis cel puțin un zbor low cost. Sau să mergem cu mașina. Atunci, eu eram abia la începutul carierei și câștigam prost. Acum, am propria mea afacere.
Acum, am putut să și intru în magazinele de prin oraș, și deși s-a întâmplat să nu prea cumpăr nimic, aș fi putut să o fac. Nu ca în 2004, când am văzut primul Real și primul C&A din viața mea – și tot ce mi-am cumpărat a fost, basically, cadou de la verișoara mea. Tot atunci am ajuns pentru prima oară și la IKEA, de care m-am îndrăgostit iremediabil. Am fost fascinată de Germania; în afară de asta, nu mai fusesem, atunci, decât în Ungaria.
A fost, deci, foarte interesant să pot reveni la Freiburg după 18 ani. Chiar și după numai 3-5 ani de la acel moment, eram deja într-o altă situație financiară, dar după 18 ani, diferența a fost uriașă. Acum, noi am fost cei care am invitat-o pe verișoara mea la masă, în oraș, întorcându-i, cumva, invitația de atunci. A fost atât de fain să ne plimbăm împreună prin centrul orașului de care abia îmi aduceam aminte! Și știți de ce? Pentru că eram atât de amărâtă atunci, că nici măcar un aparat foto nu am avut. Nu am decât o singură poză de la vizita de atunci, făcută de verișoara mea, acasă, la masa de Crăciun. Așa erau vremurile!
Vremuri în care înainte de plecare a trebuit sunat la compania de telefonie mobilă, să îți dea drumul la roaming – și nu e ca și cum îți permiteai să și folosești apoi roamingul. Am trimis și eu un sms părinților în ajun de Crăciun și unul în noaptea de Revelion. Pe mulți bani. Și că tot veni vorba de Crăciun, 2004 a fost anul în care în 26 decembrie a avut loc acel teribil tsunami în Asia de Sud-Est, după ce în Oceanul Indian a avut loc un cutremur de peste 9 grade. Poate nici nu mi-aș fi adus aminte în ce an am fost la Freiburg, dar am ținut minte că era anul în care s-a întâmplat nenorocirea aceea.
Cât timp verișoara mea era la lucru, cu mătușa am stat lipiți de televizor, urmărind posturile germane care prezentau tragedia care în Germania era foarte covered, pentru că – mi-a explicat atunci verișoara mea – foarte mulți germani obișnuiau să meargă acolo în vacanța de iarnă. Și că mulți se aflau acolo chiar și când a lovit acel tsunami. Habar nu aveam, atunci, că într-o zi voi ajunge și eu să vizitez locurile cu pricina – Thailanda, Indonezia…
Verișoara mea ne-a prezentat și atunci orașul, ne-a plimbat prin el, însă abia dacă îmi aduceam ceva. Și cred că asta pentru că atunci nu apreciam atât de mult arhitectura. Nu am observat aceste lucruri, altele au fost lucrurile care m-au impresionat atunci – atmosfera, curățenia… Dar nu observasem cu adevărat arhitectura superbă! Tot ce îmi aduceam aminte era una dintre porțile orașului, Martinstor, și că prin centrul orașului, pe unde ne-am plimbat, curgea și un firicel de apă. În rest, nu am recunoscut niciun loc. Și pentru că am putut, acum am fotografiat fiecare clădire.
Acum am urcat și cu funicularul, la Schlossberg, pe dealul la poalele căruia se află orașul. Admiratul panoramei a fost o premieră chiar și pentru verișoara mea. Deși locuiește în Freiburg de vreo 25 de ani, n-a fost sus, niciodată. Am și avut parte de o vreme bună – deși prognoza arăta prost pentru acel weekend, cu ploaie și vânt teribil, am prins foarte, foarte puțină ploaie, și ne-am putut plimba în voie!
Freiburg im Breisgau – căruia i se spune, în general, doar Freiburg – este un oraș universitar în Baden-Württemberg. Are 230 000 de locuitori și în imediata sa apropiere se află celebra Pădure Neagră a Germaniei. Orașul vechi este superb și include o catedrală monumentală, în stil gotic: Freiburg Münster, și o mulțime de edificii minunate.
Desigur că plimbarea noastră lungă prin oraș s-a încheiat cu o masă la un restaurant tradițional, Feierling. Un local cu o atmosferă autentică, cu berea sa proprie, aflat în Augustinerplatz, una dintre piețele din centrul orașului. Am mâncat bine și am ciocnit cu o bere bună (pe care eu doar am gustat-o).
Îmi doresc să revin la Freiburg și să văd mai multe. Acest oraș întotdeauna îmi va aduce aminte de prima mea ieșire mai serioasă din țară, care a avut loc într-o vreme în care România nu era în UE și în care eu eram „tânără, fără griji și fără bani”, cum zice cântecul. Este orașul în care verișoara mea mă va aștepta mereu cu brațele deschise – verișoara care în 2004 avea acasă o fetiță, o fetiță care acum este studentă la facultate, la Universitatea din Freiburg. Vremurile trec, lucrurile se schimbă, noi ne schimbăm la rândul nostru, așa cum este și normal.
Important este ca schimbările să fie în bine, să evoluăm.
