În iulie 2021 am avut parte de un weekend în regiunea Bourgogne-Franche-Comté a Franței, unde am locuit la satul Ronchamp și am vizitat și orașul Belfort. Între cele două localități sunt 20 de kilometri. La Belfort am oprit în drum spre casă, duminică. Am trecut rapid prin centrul istoric al orașului, am urcat la citadelă, am luat prânzul sus și apoi ne-am întors acasă, în Elveția. O duminică aproape perfectă!❤️ (Căci perfectă era dacă primeam și de mâncare în Belfort.)
Belfort este un oraș de 50 000 de locuitori. Se află pe malul râului Savoureuse, la numai 25 de kilometri de granița cu Elveția. Între Zürich și Belfort sunt exact 150 de kilometri.
Prima oară am făcut o plimbare (în pas alert) prin centrul istoric al orașului și am ajuns în Place d’Armes. Această piață era un loc deosebit de animat: fiind duminică și fiind o zi foarte călduroasă de vară, părea că tot orașul a venit în piața centrală a Belfortului.
Familiile cu copii mici erau așezate în jurul unui nisipar imens amenajat în fața Cathédrale Saint-Christophe de Belfort, unde copiii mai mari jucau fotbal în fața bisericii. Alții cântau, dansau – părea că se face promovare la o școală de dans. Chiar era o atmosferă foarte veselă; nu în ultimul rând, o aglomerație de zici că nici nu era pandemie.
De aici am continuat spre Citedela Belfort, o fortificație în stil Vauban. Între centru și citadelă am văzut cele mai frumoase străduțe, iar odată ce am început să urcăm, panorama asupra orașului era tot mai frumoasă. Îmi atârna limba de la urcat la deal, dar a meritat, sincer.
Sus, în curtea principală, Cour d’Honneur, ne-am întâlnit cu ceilalți – căci venise fiecare cu mașina lui. Iar acolo am vrut să luăm și noi prânzul, ca tot omul. Ghinion. Trecuse ora mesei, era aprox. ora 15… Asta este o chestie care mă enervează maxim în Franța. Înțeleg ideea – că restaurantele deschid doar pentru o fereastră de prânz și una de cină. Înțeleg, dar nu înțeleg. În zone cu turism, chiar nu înțeleg.
Când ești turist și ești pe drum, uneori chiar nu ajungi la restaurant fix când ar trebui. Am pățit-o pentru prima oară când am călătorit la Toulouse. Am plecat de acasă dimineața, am avut zbor cu escală, astfel că atunci când am ajuns de la aeroport în oraș, trecuse de ora prânzului. Eram lihniți. Ia mâncare de unde nu-i…. Totul închis! Noroc cu kebabăriile arabilor, așa am luat și noi un wrap, ceva, că muream de foame pe-acolo…
Așa și la Belfort. Când am ajuns la citadelă… bucătăria închisă. Cu chiu cu vai am putut comanda ceva ronțăieli de servit lângă bere sau cafea. Eu am ales o salată care era compusă, realmente, din numai trei frunze, două felii de șuncă și niște nuci. Noroc că aveam biscuiți integrali la mine… Numai așa nu am murit de foame.
În altă ordine de idei, la citadelă se poate urca gratuit, iar panorama de pe terasa de sus este de 360 de grade – vezi orașul, fortificațiile și peisajul din jurul Belfortului. Uneori, dacă vremea este foarte bună, vezi până și Alpii elvețieni.
La coborâre am oprit la Lion de Belfort, aici plătindu-se și un bilet de intrare pentru a vedea sculptura aceasta imensă: are 22 de metri lungime și 11 metri înălțime. Leul a fost realizat de Frédéric Bartholdi, cel care a făcut și Statuia Libertății din New York. Sculptura a fost finalizată în 1880 și simbolizează rezistența eroică a francezilor în timpul unui asediul al Belfortului: un asalt prusac care a durat 103 zile.
Revenind la… rezistența francezilor (și în general a celor din Europa de Vest) de a munci duminica… De cumpărat suveniruri sau vinuri, Doamne ferește, nici nu putea fi vorba. Duminică – totul închis! Ne-am întors acasă cu mâinile goale, fără vin de Burgundia, fără brânzeturi franceze, fără muștar de Dijon.
Fără nimic. Cum ziceam, înțeleg și nu înțeleg.
