În vara anului 2020 am parcurs nouă drumuri montane din Elveția, și am făcut asta în numai trei zile! Una dintre șoselele care ne-au plăcut cel mai mult a fost San Bernardino. Peisajele de pe parcursul acesteia au fost unele absolut fantastice, iar locul în care se află trecătoarea, fenomenal de frumos!
Drumul montan care ajunge la San Bernardino leagă valea Hinterrhein cu valea Mesolcina, între localitățile Thusis (cantonul Graubünden) și Bellinzona (capitala cantonului Ticino). Are o lungime de aprox. 100 de kilometri, dar nici nu simți cum trece timpul, pentru că peisajele peste care dai în timp ce conduci sunt unele minunate. Am oprit de foarte multe ori pentru a face poze și a inspira aerul curat, de munte! Și pentru a cumpăra brânză, desigur.
Am parcurs drumul acesta montan după ce am petrecut o noapte în frumosul oraș ticinez Locarno. Deci am urcat pe el la Bellinzona și ne-am dat jos la Thusis, de unde am continuat către Flüelapass. Atenție, iarna și acest drum este închis din cauza zăpezilor: de regulă, pasul San Bernardino este deschis între lunile mai și noiembrie (detalii, aici).
Trecătoarea asta alpină este, iarăși, una care a fost folosită încă din vremuri foarte îndepărtate. În secolul al XV-lea, pe aici treceau comercianți cu măgari. I se spunea, pe atunci, Via Mala. Motivul? Partea în care trebuiau parcurse cheile Rinului, chiar în partea de nord a drumului.
Din 1770, drumul a putut primi și trafic auto, iar între 1821 și 1823 a fost îmbunătățit substanțial, sub egida Regatului Sardiniei, pentru că era o rută comercială foarte importantă între Genova și Graubünden. După 1967, anul în care a fost terminată construcția Tunelului San Bernardino, pasul acesta montan și-a pierdut din importanță.
La începutul șoselei (venind dinspre Bellinzona) parcurgi niște serpentine absolut amețitoare. La început, peisajul este verde, apoi tot mai stâncos.
La un moment dat am oprit pentru fotografii… Și nu mică ne-a fost mirarea când am citit (desigur, abia la plecare!) că în acea zonă trebuie să ai grijă mare, pentru că este un loc de antrenament pentru armata elvețiană: uneori, pe aici se trage!
Nu departe de acest loc se afla cel mai înalt punct al șoselei: la o înălțime de 2066 de metri, la „frontiera” dintre zona germană a Elveției și cea italiană. Aici există un lac cu o apă foarte cristalină, lacul Moesola, în care se mai și pescuiește. În firicelul de apă afluent lacului era plin ochi de pești micuți! Știu, deja, cât de curate sunt apele Elveției; cu toate acestea mereu mă șochez, iar și iar.
Tot aici se găsește și Ristorante San Bernardino Ospizio, în care am intrat ca să cumpărăm brânză. Mie restaurantele-hotelurile astea vechi (uneori, de secole) îmi plac deosebit de mult. Sunt, efectiv, istorie. Unele arată de zici că ar fi părăsite și… bântuite chiar. Nu știu, mi se par foarte interesante! Domnul care ne-a tăiat și împachetat bucățica de brânză achiziționată mi-a permis să fac și niște fotografii în interior. 
Și s-a întâmplat ca de aici să cumpărăm cea mai bună brânză alpină pe care am mâncat-o vreodată: extrem, dar extrem de aromată, cu un gust foarte puternic! Cred că sunt foarte fericite vacile din zona aceasta, de s-a putut face din laptele lor o brânză atât de delicioasă, perfectă!
! Atenție: a nu se confunda San Bernardino cu St. Bernhard, despre care am scris aici și care se află în cu totul altă parte a Elveției.
!! De vizitat, pentru cine are mai mult timp: orașul Bellinzona, capitala cantonului Ticino (la capătul dinspre sud) și orașul Chur din cantonul Graubünden (în apropiere de capătul de la Thusis, în nord).
