Desculță prin Boracay (2). Cea mai cunoscută insulă din Filipine, între încântare și dezamăgire

„Am ajuns în Paradis!”, am exclamat când am ajuns pe plaja White Beach de pe insula Boracay din Filipine. Plaja aceea cu nisip fin, cu apa cristalină și cu șirurile întregi de cocotieri înalți arăta, într-adevăr, ca-n filme. Nu întâmplător această plajă din Asia a ajuns să fie desemnată a doua cea mai frumoasă plajă din lume, după Providenciales de pe Insulele Turks and Caicos din Oceanul Atlantic. Motivul pentru care noi am fost extrem de curioși de această insulă este, însă, un pic altul. 😉

Insula Boracay, închisă pentru șase luni – pentru renovări

Insula Boracay din regiunea Visaya este cea mai cunoscută și căutată destinație din Filipine. Știind asta, dar mai ales știind faptul că în 2018 a fost închisă complet pentru o perioadă de șase luni, pentru lucrări de renovare de mare anvergură, eram foarte curioși să vedem ce anume s-a făcut acolo.

Sunt reguli drastice pe insulă; nu poate intra oricine, ci doar cei care au cazare rezervată acolo; există limite pentru numărul de turiști care se poate afla într-o anumită perioadă pe insulă și așa mai departe… Suna foarte bine și am vrut să vedem cu ochii noștri cum arată un paradis natural atunci când îi aduci și niște îmbunătățiri menite să îi păstreze frumusețea, precum și ordinea și curățenia.

Și într-adevăr, odată ajunși acolo, am văzut că existau o serie de lucruri absolut încântătoare. Însăși frumusețea insulei, o serie de amenajări, multe dintre măsurile luate sunt super. Pe de altă parte, renovarea nu s-a finalizat nici pe departe: s-au făcut doar o parte dintre lucrări, în rest, ele continuă și cauzează un disconfort major turiștilor.

În plus, ce s-a făcut, de fapt, a fost că s-au spoit locurile foarte frecventate de turiști, în timp ce imediat ce ieși de pe aleile principale, întâlnești o mizerie fără margini. Caracteristică pentru Asia, dar hey, aici parcă a fost închis timp de șase luni tocmai pentru a se rezolva problemele…

Nu am putut trece peste faptul că existau astfel de contraste uriașe. În mod normal, existența unora este normală. Mai ales în Asia, precum am mai spus. Dar să fie aceasta perla țării tale, să o ții închisă timp de șase luni pentru a pune lucrurile la punct… și să fie în continuare probleme… Greu de înțeles.

Una dintre problemele mari: traficul

Pe singura șosea de pe insulă era un trafic infernal. Efectiv, era mereu roșu pe Google Maps. Pentru a ajunge la una dintre celelalte plaje celebre, Puka Beach, ne-am chinuit foarte mult în trike, stând pe loc minute în șir, de mai multe ori. Se lucra la carosabil, se circula pe o singură bandă, erau cozi infernale… NU au pus la punct transportul în comun, toată lumea se bazează pe trike-uri, un fel de motociclete care funcționează pe post de taxi.

Un mare plus ar fi că pe insulă există numeroase trike-uri electrice – ceva surprinzător pentru o țară aflată în curs de dezvoltare. Când le-am văzut în port, am rămas foarte uimită. Însă m-am bucurat timpuriu. Căci ce folos, dacă din cauză că transportul în comun nu funcționează, iar lucrările de la drumuri nu au fost finalizate în perioada în care insula a fost închisă? Când am mers spre Puka Beach, am stat minute în șir pe loc, în aceste trike-uri, moment în care am înțeles cu adevărat de ce poartă asiaticii măști prin orașe. Aerul era irespirabil, aproape că mi s-a și făcut rău de la eșapament, am ajuns într-un punct în care mi-era efectiv greață. 😷

Da, se poate merge pe jos, însă doar dimineața devreme… în rest, ziua este atât de cald și de umed, că este foarte aiurea să pornești la drum. Se face lumină la ora 5, iar la 18 este complet beznă. Trebuie să fie posibil să te deplasezi și în timpul zilei – un transport în comun bine pus la punct ar fi extrem de necesar, astfel numărul trike-urilor al scădea, iar cele electrice probabil că ar acoperi cât de cât cererea.

O altă problemă este aceea că, deși s-au făcut trotuare cu pavaj – ceva iarăși surprinzător pentru Filipine, unde abia dacă există așa ceva – ele nu au fost finalizate, în multe locuri lipsește continuarea, în alte locuri sunt distruse deja… Într-o zi s-au revopsit bordurile cu alb, dar nu s-a pus niciun fel de semn pe-acolo, așa că lumea a și călcat pe vopseaua proaspătă, era plin de urme…

Dacă aș fi văzut aceste lucrări neterminate la câteva luni după deschidere, aș fi spus că s-a întârziat; însă insula s-a redeschis în octombrie 2018, iar noi am fost pe Boracay în decembrie 2019.

O altă problemă: mizeria măturată sub preș

Plajele sunt frumoase și extrem de curate, nimic de zis – deși nici măcar nu există coșuri de gunoi. Lumea își duce gunoiul acasă, la hotel. Strada principală este, de asemenea, curată și frumos amenajată, localurile arată super, atmosfera este bună… Însă imediat ce ieși din zona 0, te așteaptă mizeria. Noi explorăm întotdeauna și zonele mai puțin turistice. Iar în acestea, nimic nu s-a schimbat – deși în cele șase luni s-ar fi putut face o treabă cu adevărat ca lumea, astfel încât condițiile să fie mai bune pentru toată lumea – inclusiv pentru localnici.

Se construiește foarte mult pe insulă: peste tot se ridică noi și noi hoteluri, iar aceste șantiere arată ca naiba, pentru că nimeni nu acordă atenție acestui aspect. Par chiar periculoase.

Lângă hotelul nostru se ridica un alt hotel imens; șantierul era o mizerie totală, strada era inundată veșnic. Practic, ca să treci pe acolo, trebuia să urci în fața recepției de la hotelul de vizavi (unde taxiurile intră și descarcă oamenii cu bagajele). Și oricum exista o porțiune de drum în care umblai prin noroaie și te stropeai…

Trike-urile care aduceau turiștii la cazările de pe acea stradă făceau tot posibilul să meargă încet, să nu stropească trecătorii, dar era un adevărat struggle să circuli sau să mergi pe jos pe acolo. Acest lucru mi se pare inadmisibil pe o străduță atât de importantă, din zona 0. Ceva mai încolo exista o gură de canalizare, însă apa venită de pe șantier nu curgea încolo, ci băltea, pentru că pe marginea drumului nu mai exista panta necesară, iar gura de canalizare părea, și ea, înfundată.

Pe șantier se lucra și noaptea. OK, sigur că pot să înțeleg că în aceste țări calde este mai comod să se lucreze noaptea, pe răcoare. Totuși, nu consider ca fiind normal să faci asta și noaptea în locuri în care oamenii vin în concediu, să se odihnească. Unde ajungi pe costuri imense, după zboruri de peste 15 ore. Practic, noaptea se auzea un zgomot continuu. Era evident că noaptea se făceau niște lucrări mai silențioase, dar oamenii mai sensibili la zgomot – ca mine – auzeau câte ceva, oricum.

Pe mine m-a frapat și aspectul firelor de electricitate de pe stradă; arătau în așa hal, încât mă și miram că mai funcționează curentul  pe insulă. Aceasta nu ar fi ceva ce m-ar deranja în mod normal, nici România nu e cu mult mai brează. Dar hey, Boracay a fost, cică, închisă pentru lucrări mari, cuprinzătoare – de ce nu s-a făcut ceva și cu treaba asta?

Cel mai deranjant lucru: vânzătorii ambulanți

În zona 0 a insulei – mai ales la Station 2 – vânzătorii ambulanți te înnebuneau de cap. Mi-a fost greu de înțeleg dacă făceau asta legal sau nu; pe plajă scria că este interzisă prezența lor, însă nu era clar dacă numai în zona de plajă efectivă… Ori ei mișunau în fața restaurantelor și hotelurilor, pe alee, cum ar veni, între plajă și clădiri. Cea mai mare problemă era că erau extrem de mulți; doi la mână, erau deosebit de insistenți.

Era imposibil să avansezi, de plimbat nici nu putea fi vorba; stăteau din metru în metru și te abordau cu tot felul de lucruri. Oferte de excursii, invitații la piața de pește, la anumite restaurante, la masaj… Vindeau pălării, ochelari de soare, suveniruri kitchoase. Nu numai că stăteau pe acolo, dar se și postau în fața ta, astfel încât trebuia să te și oprești o secundă, să îi refuzi și să îi ocolești. O dată i-am numărat la un colț de stradă. Erau doisprezece, claie peste grămadă.

O plimbare de seară pe acea alee devenea ceva foarte neplăcută din cauza acestor oameni. Nu exagerez. Erau peste tot. Mă iritau teribil. Acest lucru ar fi trebuit reglementat în așa fel încât să ai parte, totuși, de un minim de liniște, să poți să mergi pe stradă! Dar ce zic de mers, că te abordau și când stăteai la micul dejun, pe terasă, nu aveai o secundă de liniște de ei… Încercau să îmi vândă pălării, când era evident că am, deja, una: era chiar pe capul meu.

N-am poză cu ăștia, că nu știam cum să îi ocolesc mai repede, mă disperau; nici vorbă să mă fi gândit să le fac poze, ca să pot să vă arăt ce era acolo.

Să trecem de la minusuri, la plusuri

Să vă spun, însă, despre lucrurile frumoase și bune, care erau atât, dar atât de multe! Zilnic vedeam noi și chestii. Unele de-a dreptul surprinzătoare, mai ales pentru o țară din Asia, unde deocamdată există multe alte probleme mult mai urgente, decât protejarea mediului înconjurător.

Însă pentru Boracay, autoritățile chiar au trebuit să ia niște măsuri foarte drastice. Din cauza a ceea ce s-a întâmplat în 1997 și în 2018, când pe insulă a apărut o bacterie coliformă din cauza mizeriei, a deșeurilor și a canalizării insuficiente. Dar nu numai – și din cauză că este o insulă foarte mică, unde gestionarea deșeurilor devine o problemă imensă, dacă nu este gândită treaba; unde dacă nu acorzi atenție păstrării frumuseților naturale, poți spune adio turismului – iar aceasta este, cum am spus, perla Filipinelor.

Primul lucru: curățenia de pe plaje

Plaja și apa erau cu adevărat curate. Și nici măcar nu existau coșuri de gunoi, cum am mai spus și sus. Trebuia să îți duci gunoiul acasă. Practic, cred că s-a dorit ca plaja să arate cât mai naturală și sălbatică. Chiar și fără coșuri de gunoi, deci. Din acest motiv, pe plajă nu sunt permise nici construcțiile, nici obiectele de mobilier: nu tu terase, nu tu filagorii, nu tu lounge-uri, nu tu șezlonguri, nu tu umbreluțe. Nimic! Doar apa și nisipul, cocotierii și oamenii, care se pot așeza pe proasoapele lor. Foarte bună decizie, căci plaja White Beach, de exemplu, nu ar mai fi la fel de frumoasă, dacă ar fi plină de tot felul de lucruri. Bravo, Boracay!

Pe plajă au fost interzise și activitățile ca dansul cu focul sau construcția de castele de nisip în scop comercial. Existau localnici care construiau niște castele imense sau scriau „Boracay” din nisip, apoi încasau bani de la turiști care doreau poze cu așa ceva. Astfel de activități nu sunt agreate pe Boracay, astfel că au fost interzise.

Accesul animalelor de companie nu este permis pe plajă. Și nu sunt nici câini vagabonzi.

Fumatul este interzis mai peste tot. Singurele locuri în care se poate fuma sunt cele special amenajate. Da, pe plajă nu se poate fuma. Da, nici pe terase nu se poate fuma, degeaba ești în aer liber. Locuri de fumat amenajate aveau hotelurile: mai un colț ascuns prin curte, mai un locșor aflat undeva în fața hotelului, la intrare, mai un locșor amenajat pe acoperișul hotelului ș.a.m.d. În rest, zero fumat pe insulă – ceea ce înseamnă că nu vezi nici chiștoace, yeah!

Polițiștii erau omniprezenți pe sub cocotieri și erau foarte vigilenți la ce se întâmplă în jur.

Declarație de război plasticului

Pe insula Boracay s-a declarat război plasticului. Nu mi-a venit să cred când am văzut la ce nivel. Au fost o serie de măsuri pe care nu le văzusem nici măcar în Europa, sau unele pe care le avem, dar nu la un asemenea nivel.

Aici, pungile de plastic sunt interzise. La magazine ți se oferă exclusiv pungi de hârtie, iar lumea este foarte bucuroasă dacă ai sacoșa ta de cumpărături. La hotel chiar am primit, în cameră, o astfel de sacoșă din material textil, pe care scria expres că este pentru a fi folosită pe timpul șederii. S-au gândit la varianta în care sosești în concediu fără vreo sacoșă și vrei să cumperi apă, bere, una-alta – să ai un tote bag la îndemână.

Am locuit în două hoteluri diferite (pentru că sosisem mai devreme decât am plănuit inițial). În ambele hoteluri, cosmeticele oferite de hotel nu însemnau minisăpunuri sau minișampoane ambalate individual. Nu: am avut la dispoziție gel de duș, șampon și balsam de păr în dispensere din sticlă.

La fel și cu apa de băut oferită de hotel: nu era la PET. Sosea în sticlă reutilizabilă și ni s-a spus că putem cere să fie reumplută ori de câte ori dorim. Asta a făcut să nu fie nevoie să ne cumpărăm de la magazin apă plată îmbuteliată la PET – cum este necesar în Asia. Nu, aveam apă la discreție la hotel și nu produceam deloc deșeuri cu hidratarea. Bravo, Boracay!

Hotelurile la care am stat încercau să reducă deșeurile. Dacă aveai nevoie de periuță de dinți sau alte asemenea lucruri pe care hotelurile ți le oferă gratuit, trebuia să ceri de la recepție, așa scria în cameră. Nu ți le puneau acolo așa, „degeaba”.

Niciun pai pe insula Boracay! În timp ce prin Europa mai mult se vorbește despre războiul împotriva paielor din plastic, dar ele sunt omniprezente… aici nu erau. Pe durata întregii șederi, nu am văzut niciun pai din plastic, de unică folosință. Aveau fie din hârtie, fie din ceva material organic (orez, cred), dar mai ales, unele reutilizabile, din inox. Și nu am văzut niciodată atât de multe anunțuri în care erai încurajat să renunți la pai, ca aici.

O altă surpriză uriașă a fost cât de puțină veselă de unică folosință era la KFC sau la McDonald’s. Nu tu farfurii de unică folosință, nici din plastic, nici din hârtie – ci farfurii refolosibile, care se spălau apoi. În timp ce și prin Europa – unde spunem că vai ce mai luptăm noi pentru mediul înconjurător – se mai strâmbă la nas dacă ceri mâncare la pachet în propriul recipient, aici chiar erai încurajat, scria mare. Și, desigur, mâncai cu furculițe din inox, care se spălau. Nu mi-a venit să cred ce văd! Și la Starbucks erai încurajat să vii cu propria cană reutilizabilă pentru cafea.

La micul dejun de la hotelul nostru erai rugat frumos, printr-un mesaj bine scris, să nu faci risipă alimentară. Apoi erai avertizat că dacă îți vei umple farfuria în neștire și apoi vei lăsa mâncare pe ea, vei plăti o taxă în plus. Poți consuma cât dorești, dar să nu se ajungă la aruncatul mâncării, scria. Mai ales când te gândești că alimentele ajung pe Boracay cu vapoare și bărci… mi se pare și normal.

În zonele frecventate de turiști era plin de tot felul de mesaje de informare, de încurajare, de avertizare. Îmi și imaginez că fără aceste reguli și fără aceste strădanii, gestionarea deșeurilor rămase după un număr atât de mare turiști, ca cel care vine pe Boracay, ar fi o problemă imensă pe o insulă atât de mică: doar 10 kilometri pătrați.

Afacerile trebuie să întrunească niște condiții. Cele care le întrunesc, au afișat afară un mesaj de informare a publicului. Cine nu se conformează, are de suferit. Am văzut și hoteluri demolate și lăsate așa, cred că ostentativ. Te supui regulilor sau dispari, ceva de genul mi s-a părut că ar fi.

Deci uite că se pot lua niște măsuri prin care turismul de masă să fie ceva mai puțin poluant. Cu atenție și cu strădanie se pot face lucruri mari. Chiar și în Asia.

Revenind la lucrurile negative…

Instagramerii „de meserie” mint poporul cu nerușinare

Noi nu punem botul la tot ce vedem pe internet, însă nu toată lumea are gândire critică. Unii sunt mai creduli și nu își dau seama că ceea ce li se arată pe Instagram, pe Facebook sau pe bloguri nu este decât o parte din realitate. Când dai o căutare după o destinație sau alta, vezi niște poze de mori. Însă deseori ești mințit.

Pozele sunt realizate într-un colț de plajă – tu ai impresia că este un loc sălbatic, în care vei fi singur sau doar tu cu jumătatea ta; când colo, plaja este umplută până peste refuz. Peste fotografii se pun filtre în neștire, de ajunge apa mai albastră decât este, iar nisipul obișnuit, unul din praf de scoici – tot datorită filtrului.

Mă gândesc de multă vreme la cât de aiurea este ce se întâmplă. Eu nu vă mint, când scriu despre un loc, mai prezint și partea negativă – sigur, dacă este ceva semnificativ, că nu trebuie să ne împiedicăm de fiecare detaliu. Dar mi se pare foarte nedrept să ți se arate niște lucruri care nu au legătură cu realitatea, iar tu să ajungi într-un loc cu niște așteptări total nerealiste și să fii extrem de dezamăgit, apoi.

Pe Instagram, viața este frumoasă, perfectă chiar… Realitatea este, însă, alta. Da, paradisurile astea există. Însă pe lângă ele, mai există și alte lucruri, dintre care unele chiar ți-ar putea influența șederea. Că dacă este ceva minor, whatever…

Prețuri ca-n vest, dar ce facem cu nivelul?

Odată, un vânzător ambulant m-a abordat cu o ofertă de masaj. Mi-a spus un preț pe oră chiar mai mare decât în Europa, era să leșin. Și era vorba de un salon de dugheană, să ne înțelegem, nu de masaj la SPA-ul unui hotel mai acătării. I-am și spus că prețul este exagerat, la care s-a mirat, chiar enervat. A început să îmi explice că Boracay este o destinație internațională, iar prețurile sunt pe măsură. Nimic mai adevărat. Dar te aștepți, atunci, ca și nivelul serviciilor să fie unul, cumva, internațional. L-am întrebat ce facem cu mizeria de pe străzi, cât de „internațională” este ea?

Boracay este o insulă superbă, dar prea aglomerată – deși teoretic există niște limite maxime pentru locurile de cazare. S-au făcut foarte multe lucruri bune odată cu această renovare de șase luni, au mai rămas, însă, destule probleme de rezolvat. Și nu e păcat? E păcat…

*

Partea I:

Desculță prin Boracay (1). White Beach, o plajă de o frumusețe izbitoare