Desculță prin Banat. Povestea străbunilor mei care au trecut Oceanul Atlantic (1)

Atât un străbunic din partea mamei mele, cât și un stră-străbunic din partea tatălui meu a trecut Oceanul Atlantic în căutarea unei vieți mai bune. Cele două povești sunt foarte diferite. Le-am auzit deseori spuse în familie și m-au fascinat întotdeauna. Deși nu dispun de prea multe detalii, am hotărât să vă împărtășesc și vouă o felie din istoria străbunilor mei.

Străbunicul meu a lucrat câțiva ani în Canada

Străbunicul meu din partea mamei, Győri Sándor s-a născut în 1903, la Debeljača, o așezare care acum face parte din Serbia. Familia lui s-a mutat la Moșnița Nouă atunci când s-a întemeiat localitatea aceasta din apropierea Timișoarei. În perioada în care o mulțime de bănățeni plecau să-și încerce norocul peste Oceanul Atlantic, a făcut-o și străbunicul meu. Avea 27 de ani. Era la o vârstă tocmai potrivită pentru a porni într-o astfel de „aventură”.

Nu mi-a fost dat să-l cunosc – a murit în 1977, cu câțiva ani înainte să mă nasc eu. Este înmormântat în cimitirul de la Moșnița Nouă. Am doar fotografiile acestea și poveștile care mi s-au spus despre el, în familie. Nu este o poveste prea veselă, în sensul că „escapada” sa în Canada a fost una din care s-a întors… fără nimic.

Drumul de la Hamburg la Halifax…

A plecat cu un vapor, cel mai probabil din Hamburg. Vasul său, Ascania (care aparținea de aceeași companie care a deținut Titanic-ul) a ajuns în portul Halifax la 23 martie 1930. Știu aceste lucruri datorită internetului, pe care se regăsesc date exacte despre sosirile acestea, care au fost înregistrate de cei de la imigrări. Bunicii mele nu i-a venit să creadă când i-am povestit și arătat că, undeva pe internet, este acolo informația că străbunicul meu a fost în Canada.

A plecat împreună cu alți tineri, în grup. Și-ar fi dorit bani pentru o casă. A lucrat ca zugrav și s-a întors… fără nimic. Bunica spune că a fost un bărbat căruia îi plăcea să trăiască. Și mai ales, să mănânce bine – nu a știut să se drămuiască, a cheltuit tot ceea ce a câștigat. Ori de câte ori îi scria soției sale, Győri Erzsébet (născută Cséki), îi spunea să vină și ea în Canada, pentru că atunci le-ar merge mai bine. El nu ar mai trebui să cheltuiască pe mâncare cumpărată de te miri unde. Ea ar găti acasă, nu doar pentru el, ci pentru tot grupul de timișoreni (cinci persoane), astfel că mesele lor ar putea ieși chiar gratuite.

Străbunica mea nu avea spirit de aventură și nu a plecat din România, ci l-a așteptat acasă – aveau deja un copil mic, pe care nu a dorit să-l lase acasă și nici nu ar fi putut să-l ia cu ea.

Fotografia de mai jos a fost făcută la un fotograf din Canada. Transformată în carte poștală, a fost trimisă acasă. Este cam tot ce a rămas în urmă – cele câteva rânduri în care este vorba despre tăiatul porcului, în ajunul unui Crăciun din perioada în care el a fost plecat. Este foarte probabil ca străbunicul să fi avut dreptate: dacă ar fi avut alături o femeie, în doi s-ar fi gospodărit bine. Este clar că nu i-a fost ușor și că pentru a reuși, trebuia și un dram serios de noroc.

…și înapoi

Străbunicul meu s-a întors acasă cam pe când a lovit criza. Nu numai că a venit înapoi fără nimic… Ci nici măcar nu a avut bani pentru drumul de întoarcere. Am aflat stupefiată că străbunica a trebuit să îi trimită bani pentru a cumpăra un bilet de vapor. Cum a făcut asta? – am întrebat-o pe bunica. Iar ea mi-a explicat că străbunicului meu banii i-au fost împrumutați în Canada, de unul dintre tovarășii săi. Iar străbunica mea a dus acea sumă de bani soției respectivului bărbat, care era din Moșnița. Soția a transmis soțului că a primit banii, iar acesta i-a dat, atunci, bani străbunicului meu.

Pe străbunica mea am cunoscut-o, însă doar vag. Mereu era îmbrăcată în negru și purta un batic. A murit când am avut patru ani, astfel că nu prea am amintiri despre ea. Povestea aceasta îmi este însă foarte dragă, chiar dacă este, de fapt, cea a unui eșec.

Atât străbunicul, cât și străbunica erau niște oameni deosebiți. Nu ar fi putut să își dorească niște socri mai buni, îmi spunea bunica, de la care am auzit nenumărate povești despre sufletul extrem de bun pe care îl aveau amândoi.

Ecourile „escapadei” peste ocean

Străbunica mea era o femeie căreia îi plăcea să meargă la teatru și la cinema. După întoarcerea din Canada a străbunicului meu, ori de câte ori era vorba de ieșit în oraș și nu avea cine să rămână acasă cu copiii – iar ulterior, cu nepoții – ea spunea: ah, lasă că stă Sándor, care oricum a fost deja și în „America” (spunea ea), nu-i mai trebuie să meargă și la teatru sau la film. 😆 Așa l-a tachinat pentru faptul că a plecat și s-a întors fără nimic, ba chiar cu datorii…

I-a adus, totuși, o frumoasă pereche de cizme din piele fiului său (fratele bunicului meu), care avea 2 ani atunci când a plecat.

Mereu m-am întrebat cum au aflat ei, atunci, de aceste oportunități de a lucra acolo. Ce au făcut peste ocean fără să cunoască vreo limbă străină. Cum au știut de unde să ia vaporul, ce să facă, unde să se ducă… În era internetului îmi este greu să îmi imaginez cum s-au întâmplat aceste lucruri în vremurile de demult.

**

„De la EST la VEST. Bănățeni în America”

Apropo-ul acestui articol și al celui ce va mai urma este subiectul unei întâlniri speciale din cadrul proiectului „Serile patrimoniului”, inițiat de Direcția Județeană pentru Cultură Timiș. Un eveniment la care mi-ar fi plăcut să particip, dacă m-aș fi aflat la Timișoara.

Întâlnirea intitulată „De la EST la VEST. Bănățeni în America” are loc în 28 noiembrie, de la ora 19, în sala Studio a Casei Artelor și va cuprinde proiecția documentarului „A Thousand Dollars and Back”, urmată de o sesiune de discuții moderată de Alexandra Irimia. Pentru a participa, trebuie să vă înscrieți! Mai multe informații despre eveniment, aici.

„Drumul de aici peste ocean și, în multe cazuri și înapoi, în căutarea unei vieți mai bune, este un fenomen care a marcat puternic comunitățile din această parte de țară, iar multe dintre poveștile importante ale Banatului începutului de secol XX sunt legate de acest fenomen. Documentarul „A Thousand Dollars and Back” , pe care am decis să îl proiectăm cu prilejul acestei noi ediții a Serilor patrimoniului, încearcă să creeze întocmai o astfel de imagine de ansamblu a ceea ce a însemnat viața românilor care au decis să emigreze în Statele Unite, care au fost motivele lor, greutățile lor, ce i-a determinat pe unii să rămână definitiv în America.”

Victor Bunoiu, consilier DJC Timiș și coordonator al proiectului „Serile patrimoniului”

I-am promis Alexandrei (de la care am aflat de eveniment) că voi așterne pe blog cele două povești din tolbă. Despre care aveam de gând, oricum, să scriu cândva. În partea a doua vă voi povesti despre stră-străbunicul meu din partea tatei, căruia visul american i s-a împlinit.

Stați pe aproape…