Cafeaua Dalgona mi-a adus aminte de bunicul meu

Când eram eu mică, nu au fost băutori de cafea nici mama, nici tata. Nici nu țin minte să fi avut, vreodată, un filtru de cafea acasă. Nu sunt mari cafegii nici frații mei. Eu sunt cea mai mare băutoare de cafea în familia din care provin! Însă printre strămoșii mei s-a aflat și un foarte mare cafegiu: bunicul din partea tatei. El a băut mereu ness, iar acum când lumea tot vorbește de cafeaua Dalgona, mi-am adus aminte de el.

Despre cafeaua Dalgona am tot văzut postări pe social media, dar acestea nu mi-au atras atenția în mod deosebit. Până când am citit articolul scris de Romina Faur. Plecând de la rețeta cafelei Dalgona, Romina a croșetat o poveste care m-a inspirat, de îndată, să scriu și eu câteva rânduri despre bunicul meu.

Bunicul a fost un om… dificil

Bunicul meu din partea tatei nu a fost un om prea plăcut. Era foarte negativist, cumva pus mereu pe ceartă, destul de critic cu soția lui (bunica mea) și destul de urâcios cu nora sa (mama mea). Bunica mea a fost, în schimb, un înger și ne-a crescut cu foarte mare dedicare în timp ce ai mei lucrau zi-lumină. A crescut trei copii, dintre care doi erau ai ei, iar unul, al fratelui său, care s-a dus foarte tânăr. Apoi a crescut și opt nepoți, dar și doi strănepoți. Dar de bunicul nu îmi aduc, însă, aminte să se fi jucat vreodată cu noi sau ceva.

Toate amintirile mele legate de el sunt unele cu bicicleta pe care a avut-o și cafeaua ness pe care a băut-o mereu. Și cu privire la planurile foarte clare pe care le avea. Era foarte econom, mereu strângea bani pentru ceva. Unul dintre cele mai mari proiecte ale sale a fost să betoneze curtea casei noastre de la Moșnița Nouă. Acum, pe caniculele care sunt, nu suntem chiar atât de bucuroși că în curte avem beton în loc de iarbă. Dar pe vremuri, să nu mai umblăm în noroaie prin curte, a fost unul dintre cele mai mari visuri și realizări ale lui.

În schimb, nu a vrut să avem toaletă în casă. S-a împotrivit foarte puternic: în opinia sa, să faci caca în casă nu era ceva normal, așa că baia a fost construită fără wc – spre disperarea mamei, care niciodată nu l-a iertat pentru asta. Mult mai târziu am reușit să avem wc în casă. Și a trebuit să facem o a doua baie pentru asta, pentru că în baia inițială nu se mai putea pune un vas de wc. Nici telefon fix nu a vrut bunicul, la ce ne trebuie așa ceva, zicea.

Cât despre cafeaua ness…

Bunicul a băut, deci, ness. Toată viața. Cred că era vorba de cafea Amigo, oricum, ceva într-o cutie metalică. Și avea o răbdare infinită la frecat nessul în ceașcă. Frecatul acesta al nessului era, cumva, și cauza unor supărări în familia noastră. Duminică, în singura zi în care ai mei ar fi putut dormi mai mult, bunicul freca nessul la aceeași oră și cu aceeași putere, ceea ce îi trezea din somn pe ai mei. Deși bunicul ar fi putut să facă asta mai departe de ușa dormitorului alor mei, nu avea sensibilitatea necesară pentru așa un gest. În plus, bunicul ne dădea și nouă, copiilor, să gustăm din cafeaua lui. Era amară ca naiba, dar tot băgam limba în ea, ori de câte ori ne oferea din cafeaua sa cu spumă multă.

Bunicul a fost un om foarte înalt, bunica era foarte scundă. Tatăl meu este scund, seamănă cu bunica, dar fratele meu mai mare, de exemplu, este înalt ca bunicul. Așa că, atunci când mergea cu bicicleta, picioarele sale lungi abia dacă aveau loc. Deși era o bicicletă mare, cu niște roți foarte ample. Îmi aduc aminte perfect de bicicleta lui. Când pedala, genunchii bunicului ieșeau un pic înspre afară, așa picioare lungi avea. Mergea, mereu, foarte încet pe bicicleta lui. Mergea așa, meticulos, cumva.

Felul în care freca nessul și felul în care mergea pe bicicletă sunt cele mai puternice amintiri ale mele cu el.

Bunicul acesta al meu este cel pe linia căruia am origini slovace, despre care am scris aici. S-a născut în 1924, la Nadăș, l-a chemat Mihály și i se spunea Miska. Pentru noi, nepoții lui, a fost „Miska tata”.

Bunicul meu a fost, cred, un om bun. Dar erau alte vremuri, nu avea de unde să știe anumite lucruri, și cumva nici nu și-a dat seama de ele singur, nu era suficient de sensibil pentru asta. Sau cine știe…

Când îmi aduc aminte de el, în sufletul meu e un mix de sentimente. A murit cu mult înaintea bunicii mele. Înainte să moară, era căzut la pat de ceva vreme și a fost un bolnav dificil de îngrijit. Cu toate acestea, bunica a suferit foarte mult după ce s-a dus. Atunci eu m-am mutat la ea pentru câteva luni bune, ca să nu doarmă singură, pentru că îi era tare urât.

Pe cât de urâcios și căpos era bunicul uneori, pe atât de mult îi datorăm, însă.

În urma determinării sale și a faptului că era atât de econom, familia mea are acum o casă. Atunci când s-au mutat de la Nadăș la Moșnița, bunicul și bunica au reușit să cumpere o casă pe o stradă lăturalnică. O parte din „avere” era moștenirea bunicii mele, dar și bunicul a pus ban pe ban. Și a vrut, neapărat, să se mute cu familia pe strada mare. A făcut economii și în final așa s-a și întâmplat, cum a dorit bunicul. Mai târziu, prin anii 60-70, împreună cu tatăl meu au și extins casa la dublul mărimii inițiale și au mai construit anexe.

Casa aceasta este cea în care am crescut și locuit, până să mă mut la Alin. După moartea bunicului, casa i-a rămas tatălui meu, dar bunicul și-a ajutat și fiica, și nepotul pe care l-a crescut, să se așeze la casele lor. Toată viața lui a muncit.

În cinstea memoriei bunicului meu, am făcut și eu o cafea Dalgona.