În zona muntoasă a Peninsulei Istria din Croația trăiesc și istroromâni. Probabil că ați auzit de ei; la fel și eu, dar totuși, foarte puține lucruri știam despre această comunitate de români care în Evul Mediu a migrat spre vest în încercarea de a scăpa de ocupația otomană. În fiecare dintre concediile petrecute în Croația am vrut să mergem să vizităm un sat de istroromâni din munți, iar în august 2023 am făcut-o, în sfârșit: am fost la Șușnievița (Šušnjevica), acolo unde a fost deschis un muzeu dedicat lor: Ecomuzeul Vlaški Puti.
Cine sunt istroromânii?
Istroromânii trăiesc în zona muntoasă a Peninsulei Istria din Croația, în câteva sate și cătune din apropiere de Muntele Učka, dar și în emigrație, în Europa de Vest, SUA, Canada și Australia, unde au plecat după ce au petrecut o parte din viață în Istria. Lingviștii au fost cei care le-au spus istroromâni, însă ei se definesc ca fiind vlahi (vlaš) – de aici și denumirea muzeului dedicat lor, Vlaški Puti.
Limba istroromână este considerată de majoritatea lingviștilor ca fiind un dialect al limbii române. În prezent se estimează că în Peninsula Istria mai există doar aproximativ 150 de de vorbitori fluenți de istroromână, majoritatea vârstnici. Printre cei care au emigrat de aici, limba ar mai vorbi-o astăzi aproximativ 200. Tinerii și copiii nu mai vorbesc limba, deși există anumite eforturi care sunt depuse în cadrul școlilor din aceste comunități, pentru a face măcar cunoștință cu istroromâna.
Tocmai de aceea, muzeul de la Șușnievița este deosebit de important și este ceva extraordinar că s-a făcut, pentru că în viitor va fi singura mărturie a faptului că aici au locuit și trăit, cândva, istroromâni. Mi-a făcut mare plăcere să îl vizitez, mi s-a părut a fi extrem de bine făcut, deși este micuț-micuț de tot: tot muzeul este, de fapt, o singură încăpere mai mare, care funcționează în cadrul școlii din sat.
Nu știam nimic despre dialectul istroromân, nu îl studiasem, nu îl mai auzisem cum sună. Dar eram foarte curioasă: cât de bine seamănă cu româna și dacă voi înțelege ceva. Imediat ce am parcat mașina și am ajuns în fața clădirii în care funcționează muzeul, am și luat contact cu primele două cuvinte. Pe panoul din față scria și în limba istroromână deschis și închis: reskljiso și ânkljiso. Mai încolo scria și bine ați venit: bire-c verit. Hm, mi-am zis.
În muzeu ne-a întâmpinat o tânără extrem de simpatică, dar care nu vorbea istroromâna. A fost o surpriză oarecum neplăcută, așteptarea mea fiind alta, dar ulterior am înțeles că nici nu există, de fapt, tineri care să vorbească limba. De aceea, pentru a ocupa funcția de ghid în cadrul muzeului din sat a fost aleasă o tânără care trebuia să aibă alte aptitudini, unele mult mai necesare pentru munca de la muzeu, și nu cea de a vorbi istroromâna. Chiar era bine pregătită și extrem de curioasă să afle de la noi cât de mult pricepem din textele în istroromână, am conversat destul de mult.
De altfel, turul ghidat așa asta începe: cu a face cunoștință în mod interactiv cu limba, pe un ecran tactil. Practic trebuie să aranjezi în fraze cuvintele primite; inutil să spun că noi ne-am descurcat super și am reușit să facem exercițiile. Ce nu semăna cu româna, era un cuvânt împrumutat din croată, iar cum Alin înțelege un pic de sârbă, nu a fost deloc greu. Întotdeauna la final o voce înregistrată citea fraza în istroromână, iar ghidul ne ruga mereu să spunem cum se spune acea frază în limba română. Foarte interesant a fost!
Cum a fost la Ecomuzeul Vlaški Puti?
Muzeul din Șușnievița prezintă istoria istroromânilor prin texte, documente și imagini foto și video, fiind expuse și câteva obiecte adunate de la comunitățile de istroromâni. Cum și când au sosit aici acești oameni? Când a fost menționată pentru prima oară localitatea? Cu ce se ocupau oamenii de aici, cum a fost viața lor? Ce obiceiuri, ce tradiții aveau? Cum arătau casele lor, cum se îmbrăcau? Ce unele foloseau? Care este treaba cu contrabanda de care s-au ocupat atât de mulți istroromâni? De ce au emigrat de aici atât de multe persoane, în secolul XX?
Foarte mult mi-au plăcut poveștile de viață individuale. De exemplu, cea a unei femei care a emigrat de aici și a cărei fotografie expusă o prezintă pe aceasta alături de cei doi fii ai săi, la New York. Slava Kovačević era analfabetă, însă la vârsta de 9 ani a învățat deja să coasă la o mașină Singer, iar când a împlinit 12 ani, lucra deja pentru un atelier de croitorie din Șușnievița. Atunci când a emigrat în SUA, meseria învățată a ajutat-o să răzbească și acolo: a lucrat pentru atelierele mai multor designeri renumiți, printre care și pentru Calvin Klein. M-a frapat și o fotografie cu o învățătoare din localitate, Ida Cvečić: nu știu de ce, dar poza ei m-a dus cu gândul la fotografiile de astăzi de pe Instagram.
Localitatea Șușnievița în care funcționează muzeul acesta se află în estul Peninsulei Istria, la o distanță aproape egală față de orașele Opatija și Labin, iar drumul spre sat trece prin peisaje muntoase foarte frumoase. Nu am vrut să vă povestesc aici mai multe, căci eu sper că unii dintre voi veți ajunge odată și odată la acest muzeu, care chiar merită o vizită!
„Ân nostru kråj su Učka, ân Šušnjevice, Bârdo, Letåju, Noselo ši Sukodru, noštri betâri munkåt-a hråna de štajun kåra ânšlji pripravija. Koristit s-a ši jårbe ši fruti kårlji ânšlji nerastit-a. (…) Hråna fost-a sempliče, majmund s-a munkåt maneštrile, skrobu, pulenta, verzele, kapuzu, nåpu, radiču, fažolu, ječmiku, kumpiru. (…) Kân a fost vro fešta, lukråt s-a kråfele ku šugo de galjira, kopt puriči, lukråt fritule ali pandišpanja.” (fragment de text în istroromână, de la muzeu)