Acesta este un articol despre bunica mea. Aceasta este povestea bunicii mele, iar scopul acestui articol este nu numai acela de a-i aduce un omagiu, ci și acela de a vă încuraja să vă întrebați bunicii tot felul de lucruri. Atâta timp cât mai puteți: cât mai aveți pe cine întreba! Puneți-i să povestească – vor fi bucuroși, iar voi vă veți alege cu povești de viață valoroase, de dat mai departe următoarelor generații.
Eu mă consider foarte norocoasă: mi-am cunoscut toți cei patru bunici, ba chiar și patru străbunici. Am putut să mă bucur de ei toți – și nu numai câțiva ani ai copilăriei mele, ci muuuult. Bunicul patern a murit când eram adolescentă, iar bunica paternă, când aveam douăzeci și ceva de ani. Bunicul matern a plecat dintre noi în urmă cu 12 ani, iar bunica maternă, acum, în august 2024.
*
Bunica mea, Győri născ. Szűcs Erzsébet a văzut lumina zilei în 1935, în satul Tormac din județul Timiș. Era pe jumătate șvăboaică, însă din păcate, nu a învățat limba germană – deși mama sa o vorbea. Nu am înțeles, niciodată, cum a fost posibil așa ceva și nu am primit niciodată un răspuns la întrebarea asta, pentru că nici bunica nu știa de ce s-a întâmplat astfel.
Mai mult decât atât, deși am cunoscut-o pe străbunica mea, eu abia acum câțiva ani am auzit pentru prima oară că ea știa germană. Niciodată nu s-a menționat asta în familie și niciodată nu am auzit-o spunând vreo boabă în germană. Tot recent am aflat că fratele bunicii mele – care mai trăiește! – îi spunea surorii sale „Schwester” – dar și asta am aflat abia în urmă cu câțiva ani.
„Lângă noi, în cea de-a treia casă era un magazin, magazinul lui Rieder Konrád. Familia sa cumpăra lapte numai de la noi; dacă noi nu am avut lapte (aveam doar două vaci), preferau să nici nu ia lapte. Ei, și când veneau după lapte, mereu vorbeau cu mama nemțește, adică nu nemțește, și șvăbește.” (transcriere înregistrare audio)
Bunica mea s-a măritat la Moșnița Nouă după ce l-a cunoscut pe bunicul meu, Győri Sándor, la un bal. Mai clasic de atât nu se poate – un dans, două, trei, și bunica s-a și măritat cu el. În 1957 a avut loc nunta și apoi ea s-a mutat aici, aproape de Timișoara, unde a trăit toată viața ei. Aici a dat naștere la doi copii – nu știu sigur despre nașterea unchiul meu, însă despre nașterea mamei mele mi s-a povestit că a avut loc chiar în casa în care au locuit ei și că la eveniment a asistat chiar bunicul meu.
A fost un soț bun, a povestit bunica, mereu mergeam și în excursii. Unde mergeați? – am întrebat. Păi, peste tot unde s-a putut merge, la Băile Herculane, la munte, pe insula Ada Kaleh…
Nu aș fi putut să îmi doresc niște socri mai buni, mi-a mai spus bunica. Am aflat astfel de lucruri în ultimii ani, când am început și eu să mă ocup mai serios de arborele genealogic al familiei și de obținut informații de la bătrâni – pe bunica o puneam să povestească lucruri și chiar am realizat înregistrări audio, iar apoi am transcris cele auzite! Așa să faceți și voi. Nu vă va părea rău! Vârstnicii sunt bucuroși când sunt întrebați tot felul.
„De fiecare dată când au mers în oraș, socrii mei mi-au adus câte ceva. Mereu. Odată mi-au adus o broșă, iar socrul mi-a spus că așa broșe se poartă în oraș. La tanti Bujdosó, la noi în sat, obișnuia să vină o pereche, soț și soție, erau coafori, de câte ori era o sărbătoare în sat, ei veneau și atunci tot satul își făcea acolo părul, cu ondulatorul. Socrul meu a venit cu ideea de a merge și eu, personal a vorbit acolo pentru mine și mi-a dat și bani – vânduse o găină ca să îmi pot face și eu părul. M-a iubit ca pe fiica ei.”
O vizitam pe bunica des, cât de des puteam, și de regulă îmi povestea despre trecutul familiei. Avea o memorie fantastică! Am trecut prin toate fotografiile familiei și am rugat-o să îmi spună cine sunt persoanele respective, iar tot ce mi-a zis am notat pe verso. Vă sfătuiesc să faceți la fel, altfel nimeni nu va mai ști cine se află în acele poze, vă promit! De altfel, bunica mi-a și permis să iau acasă mare parte a fotografiilor ei – iar eu le-am digitalizat și salvat pentru eternitate. Ador pozele vechi, le prețuiesc enorm, am digitalizat poze de la foarte multe rude; pur și simplu le-am cerut acestora pozele cu împrumut, și le-am scanat. Cu toții știu, deja, de această „bizarerie” a mea cu genealogia și cercetările, la fel cum cunosc și faptul că la mine toate informațiile și imaginile sunt salvate pentru totdeauna și organizate foarte strict.
Bunica mi-a făcut și plăcerea de a-mi oferi o probă de salivă pentru un test ADN de pe site-ul MyHeritage. O să scriu și despre asta cândva… Ea nu a înțeles exact despre ce este vorba, dar a spus că da, sigur, dacă mă ajută pe mine cu ceva, dacă îmi face plăcere asta, ea cu bucurie participă. În urma testului a reieșit că este foarte șvăboaică, evident. Se întâmpla în pandemie, așa că proba de salivă i-a recoltat-o unchiul meu. O vizitam și atunci, nu puteam să nu mă duc la ea, dar o făceam numai cu mască, și fie stăteam departe de ea, în colțul celălalt al camerei, fie stăteam pe terasă (în funcție de vreme).
Toți nepoții (cinci la număr) și strănepoții (doi la număr) i-am spus bunicii mele materne „Kukumama” – un fel de „Bunica Cucu” – asta pentru că atunci când eram mici și mama ne tot ducea la ea, ne povestea deja pe drum unde mergem, la cine mergem, și tot menționa că bunica are un ceas fain cu cuc, care va face „kakukk, kakukk”, iar nouă ne-a plăcut atât de mult acel banal ceas cu cuc (modelul comunist, din plastic, sigur îl stiți, ieșea pasărea și făcea „cucuc”), că am început să îi spunem „Kukumama”.
În vacanțe mergeam să stăm la ea câte o săptămână, două, pe rând; cealaltă bunică locuia cu noi, așa că în vacanțe, atunci când colegii noștri de școală mergeau la sat, la bunici, mergeam și noi la bunicii noștri, chiar dacă ei locuiau în același sat cu noi, doar că în celălalt capăt. Eu țin minte din vacanțele astea că bunica mă lăsa să dorm până târziu (spre deosebire de mama) și că mă jucam mult cu copiii de pe strada ei, iar frații mei țin minte mai ales că le făcea și zece felii de pâine cu ouă, dacă ei așa i-au cerut. Mie mi-a cusut incredibil de multe haine, era o croitoreasă foarte pricepută, îi duceam reviste ungurești sau cataloage nemțești (ca Otto sau Burda) și îmi făcea toate prostiile care îmi treceau prin cap.
Abia acum, după moartea ei am aflat că a lucrat și la fabrica de ciocolată Kandia din Timișoara. Se pare că mai sunt detalii care mi-au scăpat! Chiar habar nu am avut, în schimb am știut mereu că a muncit mulți, mulți ani la Avicola din sat – acolo a cunoscut-o pe bunica mea paternă, Laslavic Piroska, cu care erau prietene bune. Ele două au pus la cale ca mama și tata să ajungă o pereche de domnișori de onoare la o anumită nuntă, astfel încât să se cunoască și să ajungă să fie împreună, ceea ce s-a și întâmplat!
În 2015, când a murit mama mea, bunica a suferit, cred, cel mai mult; a fost incredibil de greu pentru ea să își piardă un copil. Cred că a făcut și o depresie; nu locuia singură, și o tot vizitam și noi, nepoții care nu locuiam cu ea, însă ea niciodată nu a mai fost ca înainte. Se înveselea când treceam pe la ea, dar a trăit foarte retrasă, nu a mai ieșit, a tot stat doar în cameră, se uita la televizor, și chiar și-a exprimat dorința de a pleca de pe lumea aceasta, era pregătită și tot spunea că vrea să se ducă… La sfârșitul fiecărei vizite îmi spunea, invariabil: „köszönöm, hogy eljöttél” („îți mulțumesc că ai venit”).
În ultimul an (mai ales în ultimele luni) nu s-a simțit deloc bine, a pierdut un pic contactul cu lumea aceasta și toate poveștile s-au dus… Atunci m-am felicitat pentru faptul că am pus-o să îmi povestească atunci când a trebuit, că nu am pierdut momentul… Este important să stați de vorbă cu bunicii cât mai puteți să o faceți. Să îi vizitați cât timp mai sunt în viață; nu apoi, la cimitir doar… Eu sunt împăcată că am fost prezentă în viața ei foarte mult, chiar dacă locuiesc departe, deja de peste 10 ani. Am trecut pe la ea ori de câte ori am putut, am acordat atenție acestui aspect, a fost important pentru mine.
Bunica s-a născut la Tormac, cum am spus, dar ea nu a mai fost acolo de cel puțin 15 ani. În memoria ei voi face în curând o mică excursie acolo; pur și simplu vreau să văd străzile satului, un sat în care tot de vreo 15 ani nu am mai fost nici eu. Și mai am în plan să scriu mai multe despre povestea familiei mele, căci informații am multe, la fel și fotografii. Și nu pentru că ar fi o poveste extraordinară, ci tocmai pentru că este povestea multor familii din Banat – este povestea unor vremuri.
Bunica mi-a povestit și despre cel de-al Doilea Război Mondial, de exemplu. Astfel de povești, direct de la cei care au trăit acele evenimente, sunt neprețuite. Sunt frânturi de istorie orală. Mi-a spus, printre altele, că deoarece Tormacul se află la o altitudine ceva mai mare, de acolo ei vedeau cum a fost bombardată Timișoara…
„Tatăl meu a fost luat prizonier în război și trebuia să ajungă la ruși, dar l-au dus numai până la Focșani. Atunci au primit amnistie și au venit acasă. Noi așteptam să sosească, în fiecare zi mergeam cu mama la gară, trenul venea la ora 14… Tot soseau deja bărbații… Într-o zi mama a lucrat ceva mai greu dimineața, și mi-a zis: azi nu mergem la gară, ne odihnim un pic după prânz… Și ne-am întins, dar nu am adormit.
Am auzit când a venit trenul… și apoi cineva a bătut în fereastră… Bözsi, Bözsi… Mama a sărit din pat, a deschis geamul, era o femeie cu care mergea în piață, în oraș, să vândă ouă și una-alta… Bözsi, vine Józsi, vine Józsi. Mamei totuși nu îi venea să creadă, dar tatăl meu chiar a apărut…
Mama a alergat afară, dar tatăl meu a spus: stai, nu intru, nu vă apropiați, sunt plin de păduchi, încălzește-mi apă… A făcut baie, iar hainelor le-am dat foc. Fratele meu nu l-a recunoscut, că a lipsit mult; eu i-am tot arătat poze, uite, Öcsi, el este Tata… Dar a venit acasă cu mustață, cu barbă mare… aproape că nu l-am recunoscut nici eu, chiar îi spuneam fratelui meu că mama spune că asta e Tata, dar eu nu prea cred…
A doua zi, când ne-am trezit, mama ne-a trimis în vecini, acolo stătea un frizer, nea Baranya, și i-am spus: haideți, nenea, să îl bărbieriți pe Tata. A venit, sigur că a venit, era vecin bun. Apoi am mers să le anunțăm pe surorile lui, la tanti Julcsa și tanti Sári… Oh, Dumnezeule…”
Fotografia următoare este una pe care străbunica mea i-a trimis-o străbunicului meu, în timpul războiului; atunci când el a revenit acasă, a adus cu el și poza… Așadar, fotografia a revenit, și ea, acasă, cu tot cu mesajul de pe verso. Iar acum este la mine și o voi păstra cu mare grijă!