În decembrie 1989, Alin* avea zece ani. Deși diferența de vârstă dintre noi doi este de doar patru ani, în multe aspecte este, totuși, una semnificativă. De exemplu, în ceea ce privește felul în care am perceput evenimentele din 1989: altfel vezi lumea la șase ani, și altfel, la zece ani, când ești mult mai conștient de tot ce se întâmplă în jur. În plus, familia lui locuia în Timișoara. La 30 de ani de la Revoluție, deși la multe mii de kilometri depărtare de casă, vorbim despre… atunci. L-am rugat să îmi împărtășească amintirile și pentru acest blog. Desculț prin Timișoara: felul în care a perceput Alin Revoluția.
Decembrie 1989, de la Freidorf la Traian Vuia
În decembrie 1989, familia lui Alin locuia în cartierul Freidorf din Timișoara. Pe data de 17 decembrie, părinții l-au trimis la sat, la bunici, unde s-au gândit că ar fi mai în siguranță. La Traian Vuia, a urmărit la televizor evenimentele de la Timișoara. Era un copil strălucit, care înțelegea mult din ceea ce se întâmpla în jur.
Părinții săi au fost pe stradă la Revoluție. Deși știam asta, nu mică mi-a fost mirarea atunci când am descoperit, pe internet, o poză cu tatăl lui. Tocmai ce aflasem despre o arhivă foto online din Ungaria, și nu făceam decât să frunzăresc imaginile de acolo. De curiozitate, am trecut în revistă poze din Timișoara – bineînțeles, erau foarte multe fotografii de la Revoluție. Iar într-una dintre ele… socrul meu!
Sigur că el habar nu avea de acea fotografie. I-am trimis-o și mi-a confirmat că cel din poză este el. La fel cum mi-a confirmat asta și verișoara lui Alin, care își amintea și de geaca pe care o purta atunci unchiul său. Este cel cu mustață, căruia fața i se vede pe jumătate – în colțul din stânga jos.
De altfel, ca mulți alții, tatăl lui Alin a și avut o tentativă de a fugi din țară, pentru ca mai târziu familia să îl urmeze. Din păcate, a fost prins de grăniceri. S-a întâmplat chiar în 1989, cu câteva luni înainte de Revoluție. A fost bătut crunt de Miliție, bineînțeles, iar după aceea, el nu a mai fost niciodată cel de dinainte.
Să revenim la Alin… Când s-a întors în oraș, înainte de Revelion, copilul acesta de zece ani s-a dus din proprie inițiativă în centru – deși părinții îi interziseră acest lucru. S-a urcat în tramvai și a mers în Piața Operei, unde a pus lumânări.
1999, gânduri așternute într-o revistă studențească
În 1999, la zece ani de la Revoluție, Alin împărtășea, într-o revistă studențească, o întâmplare care a avut loc în noiembrie 1989 (rețineți data, este importantă). Se juca în cartierul copilăriei sale, Freidorf. Întors de la școală, se afla în compania prietenilor, în „țara lui Tarzan” (așa cum au botezat ei, copiii, locul lor de joacă, aflat la câteva zeci de metri de casa în care s-a născut celebrul Johnny Weissmüller).
Se jucau de-a v-ați-ascunselea atunci când a observat că, la câțiva metri de el, pe un copac tinerel era legată cu sârmă o pancartă deloc discretă, pe care scria: „Jos Ceaușescu, îl vrem pe Iliescu! Vrem democrație, nu mai vrem comunism!”.
Noiembrie 1989…
Alin spune că a avut un sentiment ciudat, ceva ce nu mai simțise niciodată, frică amestecată cu bucurie, speranță, revoltă… s-a dus acasă și se gândea dacă să împărtășească și altcuiva descoperirea făcută. Spune că era, deja, conștient de atitudinea ostilă față de regimul comunist, care era destul de prezentă în anturajul său.
Dar era pentru prima dată când vedea materializarea acestei rezistențe. Pentru el, pachetul de unt tăiat la rație pe jumătate, înghețata de fistic cu gust de oțet, coada la carne, portocale sau ciocolată etc. erau detalii firești, disfuncțiuni în mijlocul cărora crescuse și care făceau cu adevărat parte din viața de zi cu zi. Niște lucruri sumbre, în fața cărora nu exista decât resemnarea.
Se gândea, atunci, ce o fi cu adevărat comunismul și cine este acest Iliescu, de ce nu a auzit de el până atunci? Reținuse o grămadă de nume de la Telejurnal, dar nu știa de niciun Iliescu.
O lună mai târziu, misterul s-a spulberat. Evenimentele se succedau cu o viteză amețitoare: reforme, scandaluri, arestări, eliberări, partide politice reînființate ș.a.m.d, un haos de proporții, denumit, de unii, „libertate”. Și oameni care se țineau de funcții ca limbricii de intestine.
„Jos Ceaușescu, îl vrem pe Iliescu! Vrem democrație, nu mai vrem comunism!”. Cine să fi scris acel mesaj, în noiembrie 1989, în Freidorf? Nu se știe nici până astăzi și oricui i-a povestit ce a văzut, nu l-a băgat în seamă, deși ar fi meritat investigat…
2019, sentimentul față de România
Alin nu mai locuiește în România de peste un deceniu. Spre deosebire de mine, care nu mi-am dorit niciodată să plec din țară și care am făcut-o doar pentru a fi împreună cu el, Alin a plecat din România convins de faptul că asta își dorește.
Vorbim mult despre România și despre Timișoara, și deși spune că nu ne vom întoarce niciodată în țară, în adâncul sufletului său cred că și-ar dori asta – știu măcar din faptul că urmărește cu mare atenție presa și evenimentele din țară.
Este un subiect despre care este imposibil să scriu și mai ales, nu pe scurt… Lucrurile astea sunt foarte complicate.
Alin mi-a spus ca în încheiere să scriu că încă de la Revoluție încoace îl supără foarte tare orice fel de paradă militară, când armata vine și prezintă, inclusiv unor copii, tot ceea ce deține. Dar NU prezintă, niciodată, EFECTELE pe care acele tunuri, arme ș.a.m.d. le au asupra OAMENILOR. Repulsia asta a sa față de armată izvorăște din ceea ce s-a întâmplat în zilele sângeroase ale Revoluției. Ceva de neiertat.
30 de ani. Diferența de la 10, la 40 de ani. Toată tinerețea trăită într-o dezamăgire totală și în sentimentul că jertfa Revoluției a fost degeaba. Căci fără realizarea punctului 8 al Proclamației de la Timișoara, am scăpat din mâini ceea ce s-a câștigat în decembrie 1989, spune el și spun mulți alții.
*Pentru cititorii care nu știu, Alin este soțul meu.
Prima parte, aici.
