revoluție

Desculță prin Timișoara. 36 de ani – acum, 6 ani – atunci. 30 de ani de la Revoluție (1)

În decembrie 1989 aveam șase ani și eram în clasa I la Școala Generală Nr. 1 din Timișoara. Fiind foarte mică, nu înțelegeam prea bine ce se întâmplă. Familia mea a fost norocoasă: locuiam și atunci la Moșnița Nouă, astfel că am fost feriți de ororile din oraș. La 30 de ani de la Revoluție, mă aflu la peste 10.000 de kilometri depărtare de casă, dar în zilele acestea, ca-n fiecare an, gândurile mele se îndreaptă către Timișoara. ❤️

revoluție
Sursa foto: Pixabay

Puținele mele amintiri din decembrie 1989 și ianuarie 1990

Sunt puține lucruri de care îmi amintesc din aceste două luni. În decembrie 1989 tocmai ce învățasem să patinez (pe balta de lângă sat), iar vacanța prelungită chiar m-a bucurat. Apoi, acasă a început să se vorbească de faptul că în oraș este revoluție. Ce o fi asta? Nu știam. Știam doar că bunica era foarte îngrijorată, pentru că mama și tata lucrau în oraș. Din fericire, au ajuns acasă teferi în fiecare zi. Fereastra de la bucătărie dădea spre oraș – uneori se auzeau împușcături, dar eu nu îmi amintesc de asta, știu doar din auzite.

Cea mai pregnantă amintire pe care o am din decembrie 1989 este aceea că, în acel an, mama a legat de vârful bradului o eșarfă neagră și ne-a spus că acesta este un Crăciun trist, pentru că au murit foarte mulți oameni nevinovați. De asta îmi aduc aminte foarte clar, văd și acum felul în care acel material negru era înnodat de vârful pomului de Crăciun. Mama avea lacrimi în ochi când ne-a spus asta. A fost, mereu, o fire foarte sensibilă.

În ianuarie 1990, când am revenit la școală, ni s-a indicat că putem rupe din manuale poza lui Ceaușescu. Unii – băieții, mai cu seamă – s-au pus și i-au și desenat mustăți, coarne, respectiv i-au găurit ochii. Fotografia înrămată a dispărut, și ea, de deasupra tablei de scris.

Acasă, părinții mei au tăiat stema de pe drapel. Îl mai avem și acum. Au început alte vremuri… Toată lumea era plină de speranță.

anii 1980
Împreună cu fratele meu mai mic, undeva prin anii 80

Pe teren, la 20 de ani de la Revoluție

Când s-au celebrat 20 de ani de la Revoluție, eram realizator de emisiuni la TVR Timișoara, unde mă ocupam de emisiunea în limba maghiară. Totodată eram și corespondent al Duna TV din Ungaria. M-am aflat, zi de zi, pe teren, pentru a capta evenimentele care aveau loc și care erau dedicate aniversării. Am filmat mult și am realizat o mulțime de interviuri, cu multe personalități.

Au fost zile în șir în care jurnalul de seară de pe Duna TV a început cu materiale de-ale mele. Eram foarte mândră, mă mișca ori de câte ori vedeam cum crainicul spune despre Timișoara prima oară, și abia apoi urmau restul subiectelor.

La Timișoara a nins, atunci, foarte mult – pe margini, străzile erau pline de zăpada dată la o parte, abia aveai unde parca. Era frig, dar era frumos. Am simțit, atunci, foarte puternic moștenirea Revoluției. M-am aflat în mijlocul evenimentelor și multe dintre momente m-au mișcat. Spre exemplu, adunarea din fața bisericii reformate din Piața Maria, unde lumea adunată ținea în mână lumânări.

revolutie timisoara
20 decembrie 1989. Foto: Constantin DUMA

Cel mai greu a fost, mereu, să filmez la evenimentele organizate la Cimitirul Eroilor, unde a fost groaznic să iau interviuri de la aparținătorii celor căzuți în Revoluție. La un moment dat am ajuns și în situația în care a trebuit să mă duc acasă la mama unui tânăr care a dispărut în timp ce încerca să fugă din țară, încă înainte de 1989, și despre care se crede că a fost omorât. Întâlnirea cu ea a fost una care m-a marcat.

Îmi place să cred că am fost un jurnalist cu tact, și empatic atât cât trebuie. Și simt că m-am descurcat bine în situațiile în care a trebuit să pun întrebări despre astfel de aspecte. Că a fost ceva ce m-a pătruns până în adâncul sufletului, este fără tăgadă.

„Eroii nu mor, niciodată.”

În Timișoara, Revoluția încă ne mai doare pe toți, cred.

La 30 de ani de la Revoluție, multe semne de întrebare

Mă aflu, așa cum spuneam, foarte departe de orașul meu natal, cu care am o relație de… love and hate, că altfel nu pot să îi spun. Iubesc orașul acesta și îl și… urăsc pentru faptul că nu este mult mai la înălțime. Numai dacă mă gândesc la faptul că a fost nevoie de 30 de ani pentru a se vorbi, în sfârșit, de alocarea unei clădiri potrivite pentru a găzdui Muzeul Revoluției… Trist! Pe când eram jurnalist, am filmat în ambele locuri în care s-a aflat muzeul administrat de domnul Traian Orban, revoluționar. Abia aștept ca cele expuse să fie mutate în fosta garnizoană din Piața Libertății, ca Revoluția să aibă un muzeu așa cum merită. Abia aștept să vizitez acest nou muzeu, care se va afla în centrul orașului.

De la 10.000 de kilometri depărtare mă gândesc la Timișoara. Mi-ar fi plăcut să particip la evenimentele din zilele acestea, să aduc un omagiu eroilor și martirilor Revoluției.

revolutie 1989
22 decembrie 1989. Foto: Constantin DUMA

Nu iertăm. Nu uităm. Suntem liberi acum, dar este inadmisibil că gunoaiele care se fac vinovate de ororile de atunci sunt încă în prim-plan, bine mersi, își împroașcă lăturile prin mass-media și practic urinează fără jenă pe jertfa Revoluției.

De 30 de ani…

Până când?!

2 thoughts on “Desculță prin Timișoara. 36 de ani – acum, 6 ani – atunci. 30 de ani de la Revoluție (1)”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

2 × four =