Intrasem, zilele trecute, pe blog – să iau de acolo un link – și am constatat, cu stupoare, că anul acesta am scris extrem, dar extrem de puține articole. Motivul este unul cât se poate de simplu: în luna mai am devenit mamă, iar de atunci totul s-a schimbat. Nu neapărat că nu am avut o oră sau două libere, ci mai degrabă nu am avut spațiul mental necesar și răbdarea să mă așez și să scriu ceva.
În luna aprilie pusesem niște poze de la ședința foto de maternitate, apoi am scris despre primăvara la Timișoara. Iar următorul articol este unul din septembrie, despre apariția a două noi ediții bilingve ale cărții mele de povești. Și mai este un articol despre o expoziție din octombrie. Atât! Am fost activă, însă, pe Facebook și pe Instagram, pe acesta din urmă publicând și destul de multe poze cu fiul meu, Oliver; pe Facebook nu prea am făcut asta, căci acolo mă urmăresc de zece ori mai mulți oameni și am fost reticentă să îl expun atât de mult. Sunt și acum, dar…
Ce să vă zic? 2025 a fost un an ca niciodată până acum. A fost un an tare bun, și tare greu. A fost anul în care am devenit mamă și în care viața mi s-a schimbat pentru totdeauna. Și cât de șocant a fost (este)! Nu e ca și cum nu știam că așa va fi, chiar am fost foarte informată, și era clar că totul se va schimba și că va fi greu… Însă momentele în care chiar trăiești efectiv schimbarea… pffff, abia atunci realizezi. Nici măcar un singur aspect al vieții mele nu a rămas la fel. Nimic nu mai e ca înainte.
Să fii mamă este exact așa cum se spune: foarte frumos, și foarte greu. Avem noroc de un copil extrem de liniștit, care doarme bine etc. Cu toate acestea este, deseori, epuizant totul. Cea mai mare provocare este că ești „de serviciu” 24 de ore din 24. Dar și câtă bucurie ne aduce acest copil! Înainte să trăiești asta, chiar că nu îți poți imagina – decât vag.
Mi-au trecut prin gând atât de multe lucruri despre care aș fi vrut să scriu în legătură cu sarcina și cu maternitatea… dar am ezitat și ezit să o fac, căci multă lume chiar nu merită să îți afle cele mai intime gânduri. Totuși, pentru că există și multă lume faină, decentă, plăcută, și pentru că a vedea experiența altora te poate ajuta foarte mult, o să o fac totuși – cu măsură. De ce este important să vorbim despre maternitate (sau despre orice altceva), public? Pentru că ne putem regăsi în ceea ce a scris altcineva, iar atunci nu ne simțim singuri în experiența noastră și în ceea ce trăim. Indiferent că este ceva pozitiv sau negativ, este reconfortant să știi că nu numai tu simți cutare sau cutare lucru. Pe mine m-au inspirat enorm alte femei și alte mame. Și am învățat multe de ele, chiar și de pe conturile de Instagram ale unora și altora.
Unul dintre lucrurile pe care vreau să le împărtășesc este acela că acest copil a venit în cel mai bun moment. Sigur, medical vorbind, o sarcină la 41 de ani și o naștere la 42 de ani + 1 lună nu este o situație tocmai ideală. Odată cu înaintarea în vârstă știm cu toții că riscurile cresc… însă în rest, noi exact acum ne-am simțit pregătiți pentru asta. Nu mai devreme.
Subliniez că eu vorbesc, aici, despre mine, experiența fiecăruia este diferită. Cred că dacă aș fi făcut asta mai devreme, aș fi fost foarte frustrată de faptul că viața mea s-a schimbat total. Însă așa, că noi am avut parte de 14 ani frumoși în doi, în care am făcut tot ce am vrut, în care am călătorit și etc., am fost pregătiți de ceea ce a urmat. Acum am fost suficient de maturi să ne înhămăm la creșterea unui copil – după ce o vreme nici măcar nu eram convinși că ne dorim unul. Și nu în ultimul rând, acum avem siguranța financiară necesară pentru a fi părinți. Nu cred că la 20 și ceva de ani am fi fost în stare, poate la 30 și ceva da, dar chiar și așa… acum simt că a fost ideal momentul.
Am avut noroc de o sarcină foarte frumoasă, lipsită de probleme reale și lipsită de neplăceri majore. Ceea ce a fost aproape un miracol, mai ales că am mai multe diagnostice cronice și mă așteptam la mult mai rău. A fost taman invers: nu m-am simțit niciodată mai frumoasă și mai fericită ca atunci când am fost gravidă! M-am simțit foarte bine, în elementul meu, m-am simțit puternică, mi-a plăcut mult. Aș repeta experiența dacă nu ar fi atât de târziu și dacă aș avea garanția că lucrurile vor merge tot așa de bine și că ne-am putea descurca cu doi. A fost cea mai frumoasă perioadă din viața mea!
Nașterea a fost ceva mai dificilă, experiența cezarienei pentru care am avut triplă indicație medicală a fost una destul de neplăcută – în sensul că mi s-a părut foarte greu să fii trează în timp ce știi că ești măcelărită pe masa aceea. Din acest motiv, nu altul, căci totul a decurs bine. Mă uitam, însă, la medici și asistente, niște îngeri, de altfel, cum aveau halatele pline de sânge, aoleu… Nu, nu simți durere, dar simți tot… ȘI ȘTII.
Apoi, primele 2-3 zile au fost dificile pentru mine, durerea aceea inimaginabilă pe care o simți când te ridici prima oară în picioare m-a surprins, nu mă așteptam la ea. Cred că dacă aș fi ales eu cezariana mi-aș fi dat palme pentru ceea ce am făcut. Nu mi s-a părut deloc ușor! A fost o mare provocare să ajung până la perete, iar când am ajuns să mă plimb pe hol, am simțit că am cucerit un vârf de 8000 de metri. (Sigur, eu nu știu cum e să naști natural.)
Perioada de nou-născut, cea a primelor șase săptămâni, mi s-a părut una deosebit de frumoasă, deși dificilă. Au dreptate cei care spun că trece atââââât de repede perioada aceea, și deși multă lume m-a criticat că țin mult copilul în brațe și o să îl învăț cu asta, mă bucur că am simțit să fac astfel (alte persoane dimpotrivă, m-au încurajat), pentru că a trecut atât de repede perioada în care bebelușul este mic de tot… ar fi fost păcat. Și nu, nu s-a învățat în brațe, nu există așa ceva, adoarme foarte bine și singur, iar dacă are nevoie, eu sunt acolo. Nu aș face nici acum altfel și este o plăcere să îl țin în brațe și să doarmă pe mine.
Am fost uimită, atât în timpul sarcinii, cât și în perioada de după, de bunătatea oamenilor. Nu am știut nimic despre marea rețea a mamelor care se ajută! Am primit atât de multe lucruri, inclusiv de la oameni aproape străini. Atât de multe lucrușoare circulă între mămici, am fost impresionată! Oliver a primit o grămadă de cadouri, plicuri cu bani, am fost copleșiți, toată lumea s-a bucurat și ne-a fost alături, am avut parte de multă generozitate. Petrecerea de botez a fost un succes; am îndrăznit, din nou, să facem lucrurile altfel, și ne-a reușit! Ne-am distrat grozav și am rămas cu o amintire super.
Îmi place foarte mult să fiu mama lui Oliver, și am noroc și de un soț extrem de implicat. Am avut așteptări mari de la el, căci mă iubește și este un om bun și educat, dar mi-a depășit mult așteptările! Și aici nu pot decât să fiu recunoscătoare și să fac trimitere la ceva ce am citit pe internet, cum că maternitatea se simte extrem de diferit în funcție de cum ești sprijinită sau nu: ai sau nu un soț implicat, o relație bună cu acesta, siguranță materială, resurse, bunici etc. La mine, maternitatea se simte fain, sunt norocoasă, ne descurcăm bine.
Un lucru surprinzător care mi s-a mai întâmplat a fost că am prins mai mult curaj. Niciodată nu am fost mai încrezătoare în faptul că pot face lucruri – să țin în viață un copil, să am grijă de el, să merg cu el singură cu mașina, să călătoresc cu el singură cu avionul. Și nu numai: această încredere s-a răsfrânt asupra mea în multe aspecte ale vieții. Anul acesta am lansat două noi ediții bilingve ale cărții mele de povești, „Bicicleta zburătoare și alte povestiri”, și atunci când am fost invitată să vorbesc despre carte în diverse aranjamente, în emisiuni, la TV, la radio, chiar și în live-uri, și am spus da cu plăcere, deși înainte nu știu dacă îndrăzneam.
Un alt lucru care s-a întâmplat a fost că a început să mă intereseze mult mai puțin de gura lumii. Acum, multe lucruri mi se pare atât de puțin importante sau semnificative, nici că mă pot interesa mai puțin. Tot ce mă interesează este să fim noi bine, sănătoși.
Ajutor și sprijin am primit și din cele mai neașteptate locuri și de la cei mai neașteptați oameni, uneori. Unele chestii au fost o surpriză, am avut și surprize plăcute, și neplăcute. Unii nu au fost curioși să îmi cunoască nici până acum copilul (are 7 luni), și au existat și există oameni care m-au ajutat enorm de mult, concret, faptic, deși poate nici nu mă așteptam.
Fratele meu mai mic, de exemplu, care este topit după nepotu-su și se ocupă foarte mult de el, vine ori de câte ori în chem, dar și fără să îl chem, mai ales fără să îl chem, de fapt. Era ultima persoană de la care mă așteptam să mă ajute concret, bărbat și burlac convins fiind! Verișoara mea primară s-a oferit să vină să îi facă baie lui Oliver în primele zile. Am vrut să îi spun că ne descurcăm, dar mi-am amintit de sfatul primit din mai multe locuri: spune da la orice ajutor oferit. Și tare bine am făcut, a fost foarte fain că ne-a ajutat, îmi amintesc cu plăcere cum o așteptam serile. Chiar au fost niște momente unice și magice cele ale primelor săptămâni. Mi s-a adus mâncare gătită, care tare bine a prins, chiar dacă eu mă pregătisem și aveam congelatorul plin de supe și ciorbe făcute atunci când am fost însărcinată.
Eram foarte emoțională, deși m-am descurcat mai bine decât m-am gândit. Am tras un plâns deja când urcam în apartament, atunci când am venit de la spital. Soțul mă întreba îngrijorat ce am pățit, dar eu plângeam de bucurie, de fericire! Cea mai mare dorință a mea, verbalizată des în timpul sarcinii, a fost să vin acasă de la spital cu un copil sănătos și să fie totul bine. Și așa s-a întâmplat, iar când m-a lovit gândul că ceea ce mi-am dorit a devenit realitate, au venit și lacrimile. Toată sarcina am avut foarte multe frici, mi-a fost teamă de atât de multe lucruri care se pot întâmpla. Dar a fost totul bine! La fel, în primele două-trei săptămâni m-au podidit lacrimile zilnic, ținându-l în brațe: mă uitam la el și plângeam că ce frumos e și că e al nostru și etc…
Tare norocoasă am fost și cu colega mea de salon. Timpul petrecut cu ea la spital a rămas așa o amintire plăcută… ca toată șederea din spital, în ciuda durerilor crunte. Am ales să nasc la Maternitatea Bega, aceeași în care m-am născut și eu (deși acum ea se află într-o clădire nouă), și am fost mulțumită de experiență, a fost conform așteptărilor (care au fost unele realiste). Nu voi uita niciodată personalul care s-a ocupat de mine, am fost inclusiv hrănită cu lingurița când nu mă puteam ridica din cauza unor amețeli crunte și nu puteam ține nici o lingură în mână, căci pe brațe mă sprijineam… De altfel, să fii atât de slabă și dependentă și vulnerabilă după naștere a fost cam șocant, noroc că am avut maturitatea necesară să accept situația și ajutorul.
Am avut atât de multe insight-uri în acest an… A fost foarte frumos, și sunt foarte fericită și foarte recunoscătoare pentru ceea ce trăiesc, de altfel în ultimii câțiva ani simt și practic tot mai mult recunoștința. Deseori spunem: „ce copil norocos”! Cu adevărat contează și este o loterie unde și în ce familie te naști pe lumea asta. Nu toți copiii sunt la fel de norocoși și nu au, nu pleacă în viață cu șanse egale. Te poți naște într-o zonă de conflict, în sărăcie, într-o familie abuzivă…
Sunt atât de multe de spus!
În câteva zile este Crăciunul, primul Crăciun în trei. Cum a zburat timpul!
Îmi aduc aminte de momentul testului pozitiv, și mi se derulează în minte atât de multe alte momente din timpul sarcinii și a primelor șapte luni ale lui Oliver. Cum eram noi la Viscri, la începutul lui septembrie anul trecut, și eu eram deja însărcinată, dar nu știam încă, însă a venit la mine, acolo, un câine imens și s-a așezat ca un fel de shield în fața burții mele… niciodată nu vin la mine câinii, mereu se duc la Alin, căci el îi mângâie… dar acesta a venit la mine. Îmi aduc aminte de tot stresul de dinainte de fiecare ecografie. De fiecare dintre cele aproximativ 300 de injecții anticoagulante pe care a trecut să le fac în burtă. Singură, ceva ce nu aș fi crezut înainte să aș fi capabilă.
Îmi aduc aminte ce dezamăgită am fost când am aflat că este băiat (mi-am dorit fetiță), noroc că știam că este normal să simți așa ceva și că multe femei simt astfel. Acum nu îmi pot imagina să am altceva decât băiat!
Îmi aduc aminte de cântecelul pe care i l-am compus eu în spital, în seara primei nopți petrecute împreună, căci nu știam, pe moment, niciun cântecel. Așa că am inventat un text și o melodie și i-am cântat… De atunci îi cânt foarte mult, ceva ce nu mi-aș fi imaginat. Și tare mult îi place. Și cât de încrezătoare în forțele proprii am devenit după acea primă noapte în care a fost cu mine în salon!
Și nu voi uita niciodată bucuria de pe chipul lui Alin atunci când l-a văzut prima oară și s-a topit complet. Nu uit nici primul „vă iubesc” pe care mi l-a scris în loc de vechiul „te iubesc”. Ce tată extraordinar este! Îl ador.
Și cât de mult am călătorit cu acest copilaș în burtă, de cât de activă am fost în timpul sarcinii. Am muncit, ne-am mutat, am renovat, am amenajat, am făcut plimbări zilnic, am lansat o carte, am mers la prezentări, lecturi, emisiuni, inclusiv în direct… Nostim cum am fost să traduc în instanță și el tocmai pe atunci a început să miște în burtica mea și îl simțeam… și mergeam la teatru și la concerte și el dansa în burtă la mine.
Am și zburat mult cu el, atât cât era în burtă, cât și acum: de când s-a născut, are 13 zboruri la activ și a fost deja în Insulele Canare, dar și în Alpii Elvețieni. Nu pot să nu mă gândesc ce privilegiu, eu la vârsta lui cred că nici pe malul Begăi nu am fost, iar el a făcut baie chiar și în Oceanul Atlantic, deja. Îl creștem în libertate – important de menționat, că tot suntem în zilele aniversării/comemorării Revoluției de la 1989. Și îl creștem bilingv – de altfel, tare mirată sunt de fiecare dată când mă întreabă lumea dacă îl voi învăța și maghiara. Da, normal, bineînțeles!
Îl iubesc pe Oliver de-mi crapă inima, și tare rău mi-ar fi părut să nu trăiesc experiența asta. Este transformatoare. A fost un an atât de intens, sunt epuizată complet! Lacrimi amare au fost o singură dată: atunci când m-a lovit pentru prima oară lipsa mamei mele, a bunicii lui Oliver… în cei 10 ani de când a murit, niciodată nu i-am dus dorul atât de mult ca acum. Aș fi avut mare nevoie de ea, din multe puncte de vedere. Măcar că am câteva lucrușoare de la ea, făcute pentru ceilalți doi nepoți, și pe care le poartă sau cu care se joacă, acum, și Oliver.
Ce bine că sunt strângătoare, că țin la amintiri…
I-am pregătit deja o cutie cu amintiri și lui Oliver, totodată i-am făcut deja mii, mii de poze și sute de video-uri. 🙂
*
(fotografii de studio & botez: Mădălina Crăciun Photography)
